Sperioase păsărele pe sub freze se adună

Tot omul are propria-i colecție de grauri la mansardă. Și zic de grauri doar pentru că iubesc zburătoarele — altcumfel, poate fi vorba de gărgăuni, pitici, idei crețe... lista-i fără de sfârșit. Însă omul cu condeiul, asemenea celorlalți membri ai sindicatului Ars Gratia Artis, beneficiază în plus și de un set de grauri aparte. Aparte în sensul că-i ciripesc chestii cu dedicație sub rădăcina firelor de păr din creștet (pentru cine mai are).

“Nu sunt în stare să scriu nimic ca lumea.” “N-o să citească nimeni cartea asta.” “Trag ca boul, degeaba.” “Paragraful ăsta este cel mai prost paragraf pe care l-am scris vreodată.” “Nimic nu se leagă în textul ăsta.” Și încă vreun catralion de astfel de ciripeli dramatice, dure, definitive.

Nu există meșteșugar în litere care să nu le fi auzit aproape în fiecare zi binecuvântată în care s-a așezat la masa de scris. (Și fii fără teamă: zilele de scris care torc mulțumite precum o pisică sunt urmate invariabil de zile în care graurii supracompensează.) Nu am idee dacă le poți face să tacă prin alcool sau substanțe — nu sunt consumator și chiar dacă aș fi, nu aș încerca. Nu de alta, dar eu vreau să fiu 100% prezent când scriu, în ciuda graurilor de la mansardă.

Așa că nu am o rețetă, am doar un gând: și ei sunt parte din întregul proces. Bună, rea, Dumnezeu știe. Știu doar că sunt niște păsărele sperioase — te lasă-n pace dacă-ți vezi de treaba ta. Iar treaba ta, ca scriitor, este una singură: să pui cuvinte în pagină.