Trecut-a fanfara militară

Scrierile clasice din secolul XIX sunt pline de o admirație nedisimulată pentru uniforma militară. De la Sorel la Vronski, vestonul ostășesc era deopotrivă scara celor de jos și blazonul celor de sus. Poate datorită lui Napoleon, soldatul ajuns împărat. Poate pentru că într-un secol în care viteza schimbărilor economice, politice, sociale, tehnologice era fără precedent, haina militară reprezenta un punct fix și familiar de echilibru. Sau poate că, în chinurile facerii națiunilor moderne cu forcepsul naționalismului dezlănțuit, aceasta însemna o identitate unificatoare, asemenea limbii sau drapelului.

Cu Gatsby și, răsturnat în oglindă, Švejk s-a încheiat epoca de glorie a uniformei militare. Au pus umărul două războaie mondiale devastatoare și două ideologii surori, dar în culori diferite ale efectelor (nazismul / fascismul și comunismul). Însă “vinovatul” principal este fără doar și poate emanciparea femeii. Când femeia a încetat să mai fie dispozitivul de făcut copii instalat de Doamne-Doamne în casa bărbatului și și-a câștigat dreptul de a avea o voce egală în societate — de la a vota până la a face școală și a practica orice meserie — aura milităriei s-a făcut praf. Că dacă vestonul poate avea țâțe, înseamnă că nimic n-a mai rămas sfânt pe lume.

Trecut-a fanfaronada militară. Iar clovnii precum Pete Hegseth nu fac decât s-o fluture în văzul tuturor.