Urme de șerbet pe șervet

“Nu-mi spune, arată-mi” e probabil cea mai cunoscută mantră a meșteșugului (beteșugului?...) scriitoricesc. În ideea că cititorul are suficientă minte să-și creeze propriul film în cap pe măsură ce parcurge textul. Și nu e nevoie să fie hrănit la țâță sau cu biberonul. Doar că “arată-mi” nu înseamnă nicidecum “descrie-mi cu lux de amănunte totul și nu rata absolut nimic”. Ci “pune în fața ochilor minții o scenă”.

Dă-mi suficiente detalii să-mi pot face o idee despre ce se întâmplă — loc, cadru, personaje. Și nu rata chestiunile senzoriale (mirosuri, sunete, texturi etc.), dacă are sens să știu despre ele. Dar nu-mi spune că personajul e grăbit. Arată-mi că iese din casă cu șireturile desfăcute și cu haina încheiată strâmb. Nu-mi spune că e o zi frumoasă. Arată-mi cum se răsfață lumina jucându-se de-a v-ați ascunselea printre cosițe de domnițe, în tril de mierle. Sau în croncănit de ciori, dacă e genul acela de narațiune. Însă fă-mă să mă simt prezent, ca și cum iau parte la desfășurarea poveștii.

Mai puține adjective ori adverbe și de preferat deloc verdicte. Mai multe verbe și de preferat doar cadre de poveste.