Veselă, gălăgia

Prefer liniștea. Nu mă plictisesc cu mine însumi. Și nici nu mi-e frică să rămân singur cu un buchețel de gânduri prinse-n cosițe. Poate pentru că sunt unul dintre copii autonomi și independenți ai anilor ‘70 sau poate pentru că am de un tir de vreme obișnuința lui eu și cu mine în fața paginii albe — ori cine știe, poate o combinație între acestea.

Dar câteodată simt nevoia să-mi susure-n timpane clinchet de vorbă, rumoare, râsete, zgomote, cacofonii, gălăgii. De genul celor pe care le poți auzi în locuri publice aglomerate. Muzica numerelor mari, cum ar veni.

Punct, contrapunct.