Viclenii copii de casă

În mintea fiecăruia dintre noi zumzăie jde mii de gânduri. Majoritatea, niște comete care traversează bolta minții o dată și dispar pentru totdeauna. Altele, niște oaspeți ocazionali care vin în vizită din când în când. Dar unele — cele mai perfide — se instalează definitiv. Ocupă loc în spațiu, își fac culcuș, își pun papuci de interior, își revendică “locul lor” pe canapea, sunt trecute la întreținere. Viclenii copii de casă.

“Oricum nu pot să schimb nimic, sunt prea mic(ă) pentru asta.”

“Nu sunt suficient de bun(ă).”

“Ceilalți au noroc, eu nu.”

“Nu merit să fiu iubit(ă) nici măcar de mine.”

“E prea târziu să mai încep ceva.”

Și, pentru că par atât de familiare, atât de “ale casei”, le permitem să ne definească. Le dăm cheile de la toate ușile. Le lăsăm să răspundă în numele nostru la întrebări importante. Le permitem să participe la luarea unor decizii care ne vor afecta ani sau chiar întreaga viață.

Dar gândurile tale nu sunt tu. Iar mintea ta nu este un azil în care orice gând mai rumen la față ori, dimpotrivă, mai sărman, poate să stea cât poftește. Mintea ta este casa ta. Tu alegi cine poate intra și cine poate rămâne. Chiar dacă unii vicleni copii de casă sunt de atâta vreme acolo, încât par să facă parte din mobilier.

Poți oricând să redecorezi și să schimbi yala de la intrare.