Mărimea nu pontează

Poate sună a egolatrie, dar nu-i câtuși de puțin: nu te poți mândri cu ce nu ți se datorează cap-coadă. Poți încerca un buchet enorm de sentimente — bucurie, mulțumire, recunoștință etc. — dar nu mândrie.

Și nu mă gândesc la aberații colectivist-pășuniste — “mândru că sunt român”, “mândru că sunt dreptaci”, “mândru că merg pe două picioare” ș.a.m.d. Ci la motive foarte personale. Nu poți fi mândru că al tău copil a făcut caca a luat premiul întâi — copilul tău nu ești tu, e meritul lui și mândria nu poate fi decât a lui. Nu poți fi mândru că un necunoscut cu care ai în comun doar cetățenia a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Nu poți fi mândru că echipa ta de suflet a câștigat Liga Campionilor.

Iar dacă te agăți de motivele de mândrie ale celor din jur, poate e momentul să pui mâna pe târnăcop, ca să sapi după ale tale. Cu puțină strădanie, întotdeauna le vei găsi. Totul e să nu le compari cu ale altora.

Sunt ale tale, deci sunt de dimensiunea perfectă.

Condeiul care nu mușcă, latră

Ca publicitar, mi-am vândut condeiul pe un pumn de arginți. Pentru că foame. Și pentru că — în sărăcia și buimăceala anilor ‘90 — publicitatea părea progenitura unui ménage à trois între Disneyland, Hollywood și un OZN rătăcit pe aici dintr-o altă galaxie.

Ca scriitor, n-aș putea face asta. Cred că e de datoria celor care simt enorm și văd monstruos să spună întotdeauna lucrurilor pe nume. Oricât de tăios ar suna și oricât de tare ar durea. Lumea post-adevărului de astăzi duce o lipsă acută de capete limpezi și de claritate morală. E drept, compensează prin a avea din belșug capete goale și superioritate morală.

Condeiul trebuie să muște — adânc, cu poftă, până la os.

Gurile larg închise

Sunt o persoană tăcută. Adesea monosilabică. Iar când vorbesc, vorbesc în general puțin. Și nu mă dă elocința afară din casă. Nu am oroare de vorbitul în public — sau unui public — dar pur și simplu oralul nu-mi gâdilă eul corespunzător.

Prefer să ascult. Și să pun întrebări decât să ofer răspunsuri (pe care oricum nu le am). Poate că-i o meteahnă de scriitor, mereu ieșit la arat cu plugul pe ogorul subconștientului, să-l pregătească pentru semințele care, poate, vor rodi cândva.

Mi se pare oricum că majoritatea oamenilor vorbesc doar pentru că nu suportă tăcerea. Pe care nu o văd ca pe un spațiu fertil, ci ca pe un gol periculos. Ce trebuie neapărat umplut cu clinchet de vorbă.

N-am nimic împotriva conversațiilor de complezență. Acestea sunt în regulă — gresează laringele, ba chiar uneori pot fi la fel de plăcute precum briza mării la ceas de seară de vară. Dar parcă prea totul a devenit în ultima vreme doar un schimb de vorbe afabile. Un fel de joc de mimă, dar pe vorbitelea.

Mie mi-e bine cu gura larg închisă.

35 de ani

Se împlinesc astăzi de când nu mai este. Două treimi din viața mea de până acum am trăit-o fără el. Și, mai mult ca sigur, ea ar fi arătat cu totul altfel dacă ar mai fi fost. Habar n-am dacă mai bună sau mai rea. Dar parte din ceea ce sunt — și cum sunt — i se datorează. Atât cu cele bune, cât și cu cele rele.

35 de ani de neuitare.

Tata.