Gurile larg închise

Sunt o persoană tăcută. Adesea monosilabică. Iar când vorbesc, vorbesc în general puțin. Și nu mă dă elocința afară din casă. Nu am oroare de vorbitul în public — sau unui public — dar pur și simplu oralul nu-mi gâdilă eul corespunzător.

Prefer să ascult. Și să pun întrebări decât să ofer răspunsuri (pe care oricum nu le am). Poate că-i o meteahnă de scriitor, mereu ieșit la arat cu plugul pe ogorul subconștientului, să-l pregătească pentru semințele care, poate, vor rodi cândva.

Mi se pare oricum că majoritatea oamenilor vorbesc doar pentru că nu suportă tăcerea. Pe care nu o văd ca pe un spațiu fertil, ci ca pe un gol periculos. Ce trebuie neapărat umplut cu clinchet de vorbă.

N-am nimic împotriva conversațiilor de complezență. Acestea sunt în regulă — gresează laringele, ba chiar uneori pot fi la fel de plăcute precum briza mării la ceas de seară de vară. Dar parcă prea totul a devenit în ultima vreme doar un schimb de vorbe afabile. Un fel de joc de mimă, dar pe vorbitelea.

Mie mi-e bine cu gura larg închisă.