Întotdeauna există un preț

Și nu-i vorba de “there's no free lunch” aici, ci de faptul că din momentul în care devii conștient ca ființă umană, viața ta este un șir continuu de alegeri. Jucăria asta sau cealaltă. Rămân aici sau mă duc dincolo. Fac asta acum sau nu fac nimic.

Aproape fiecare clipă pe care o petreci în stare trează pe pământ (atâta timp cât nu suferi de vreo boală neurodegenerativă, la bun înțeles) înseamnă o decizie. Cele mai multe pe pilot automat și relativ puține la modul conștient. Însă orice decizie, conștientă sau nu, banală sau importantă, are un preț. Adevărat, nota de plată arareori vine imediat. În vasta majoritate a cazurilor sosește într-un moment îndepărtat, undeva de-a lungul firului vieții. Instabilitate emoțională. Dependență psihologică. Obezitate morbidă.

Dar ce am observat este că sunt foarte puțini oameni dispuși să plătească acest preț, chiar dacă este inevitabil. Imensa majoritate a oamenilor vâslește prin viață ca și cum fiecare lovitură a vâslei n-ar avea nicio direcție și nicio consecință.

Arta ca arc peste eternitate

Găsesc absolut fascinant cum este arta capabilă să creeze legături între oameni care au trăit în alte lumi și în alte timpuri. Dintre toate manifestările spiritului uman, nu cunosc nimic similar care să aibă același efect.

Am trei exemple personale, de oameni de care mă simt extrem de apropiat sufletește, deși nu i-am cunoscut decât prin arta lor: John Kennedy Toole, Wolfgang Amadeus Mozart și Andy Kaufman. Iar acum, chiar când scriu asta, îmi dau seama că unul dintre regizorii mei favoriți din toate timpurile a făcut câte un film despre doi dintre aceștia.

Și-alea negre? Și-alea negre!

M-am lovit de primele cărți electronice imediat după anul 2000. Pe atunci, se găseau într-un format numit LIT, creat special pentru Microsoft Reader, un software dedicat cititului de carte electronică dezvoltat de Bill Gates & amicii. Și, în combinație cu un PC de buzunar (am avut mai multe modele iPAQ de la Compaq) folosit pe post de eReader, erau chiar șmecherie în epoca aceea preistorică — adică de dinainte de smartphone. Iar Amazon, lansată în 1994 drept “Cea mai mare librărie de pe Pământ”, începuse să vândă încă din acei ani carte electronică pentru Microsoft Reader. Îmi amintesc că The Tipping Point a lui Malcom Gladwell a fost una din primele cărți pe care le-am cumpărat și citit ca ebook. Apoi Sony a lansat în 2006 Sony Reader PRS-500, primul dispozitiv pentru citit carte electronică bazat pe tehnologia eInk, anul următor i-a urmat Amazon cu Kindle și restul e istorie.

De aproape 20 de ani citesc aproape exclusiv carte în format electronic. Ficțiune întodeauna pe un Kindle (Oasis, de niște ani), iar non-ficțiune întotdeauna pe un iPad (Mini, de când există acest model). Ce nu găsesc disponibil — și-i vorba aproape exclusiv de carte în limba română, fiindcă editurile românești sunt în urmă cu niște ani-lumină în domeniu — îmi produc singur, din cartea pe hârtie. Procesul este relativ simplu: scanare -> trecere pagini scanate printr-un software cu capabilități OCR -> corectură fișier text -> generare fișier ePub. Iar biblioteca de carte electronică o gestionez cu Calibre, o aplicație care, din păcate (pentru că software bloat), nu are concurență în materie.

Firește, prefer să cumpăr cartea electronică (și să elimin DRM-ul din ea, dar asta-i altă discuție) decât să mi-o produc singur. Iar între cartea electronică și cartea pe hârtie, atunci când sunt ambele formate disponibile, aleg întotdeauna cartea electronică.

Iubesc practicitatea cărții electronice — pentru mine, cuvintele în sine trebuie să poată fi citite cât mai comod cu putință, nu mă interesează câtuși de puțin cât de tactil este suportul pe care apar acestea. Cu precizarea — mereu importantă și întotdeauna actuală “Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai” — că un fișier PDF nu este o carte electronică. Ebook poate fi considerat doar acel conținut cu capacitate nativă de a se adapta la orice ecran pe care este afișat — așadar, putem spune că “EBOOK” și “PDF” sunt în fapt antonime, nicidecum sinonime.

Și tocmai în această diferență majoră — fixitatea cărții pe hârtie ori ca PDF și metamorfoza continuă a cărții electronice — stă și esența sentimentelor pro sau contra celor două mari formate în care se găsesc cărțile astăzi.

Cartea tipărită, pe lângă materialitatea și deci inerenta sa senzorialitate, are un caracter definitiv. Cert. Final. La fel ca o fotografie, este un moment înghețat în timp.

Cartea electronică este mereu în schimbare — poți face oricând modificări în ea, după ce ai pus-o la dispoziția publicului. De la cele minore precum greșelile de ortografie, până la actualizări masive de conținut (adevărat, în special la cărțile de non-ficțiune). Sau, à la Amazon, poate fi făcută chiar să dispară cu totul din dispozitivul de redare.

Bine, dar o să ne mănânce AI-ul de vii, nu-i așa?

Subiectul la modă de vreo doi ani, despre cum Overlorzii De Silicon o să ne lase cu ochii plânși în soare. Pe toți, de-a valma — de la omuleții care fac munci repetitive până la cei ce prestează treburi creative și cam pe toată lumea dintre aceștia.

Nu de alta, dar toți (cei care avem o vârstă — doh!) ne amintim de taxatorii din mijloacele de transport în comun, ori de coșarii sau sacagii de pe străzi, nu-i așa? Progresul, bată-l vina, se prăvălește peste noi și ne halește ficații. Doar că, la fel cu aproape orice în viață, nimic nu este binar. Alb și negru. 0 și 1.

N-am să intru în zona gulerelor albastre și nici măcar ale celor albe. Mă voi limita doar la bucățica pe care o cunosc bine: munca de creație. În domeniul acesta, ceea ce pompos este astăzi denumit “Inteligență Artificială” nu este nimic altceva decât probabilistică umflată artificial. “Și nu cu pompa, ci cu… N-am găsit altă rimă, să trăiți!”

Indiferent că e vorba de generare de text, imagine, video sau sunet — ceea ce citești, vezi, urmărești sau asculți este ceea ce un algoritm a calculat ca fiind secvența cu cea mai mare probabilitate să răspundă cât mai bine la comanda pe care a primit-o.

Cum face algoritmul asta? Având acces la o bază de date gigantică de informații sub formă de text, imagine, video, sunet, “descompuse” la nivel atomic (cuvânt, pixel, notă etc.). Când primește o comandă, mai întâi încearcă să o înțeleagă (tot matematic), iar apoi în funcție de ceea ce “a înțeles” caută să vadă ce informații are în baza de date legat de asta. Și, în final, extrage date și “creează” probabilistic un răspuns / rezultat prin rearanjarea atomilor de informație disponibilă (cuvânt, pixel, notă etc.).

OK, dar de unde are algoritmul acces la aceea gigantică bibliotecă de informații? Din faptul că a “înghițit” (matematic vorbind) aproape tot ce a creat omenirea și a făcut public gratuit (legal sau nu) prin internet. Plus seturi de date închise, la care unii dintre algoritmi au avut acces contra cost.

Păi bun, și omenirea cum anume creează — conceptual vorbind — textele, imaginile, videourile sau sunetele pe care le-a tranșat și îngurgitat algoritmul? Prin magie, desigur. Nu, glumesc (deși nu tocmai 100%, un strop de magie chiar există).

Creativitatea, în esență, este linia imaginară ce unește două puncte diferite care n-au mai fost vreodată unite până atunci. Însă linia respectivă este adusă din neființă în ființă numai atunci când trece prin filtrul conștiinței umane, cu tot ceea ce înseamnă aceasta (percepție, emoție, sine, experiențe subiective). Iar conștiința umană nu poate fi determinată probabilistic de niciun algoritm — este ceva ce se clădește cărămidă cu cărămidă, de la naștere. Și este absolut unică fiecărui om în parte.

Iată de ce, oricâte iterații din ce în ce mai performante va avea algoritmul, niciun Overlord De Silicon n-o să poată fi un alt pictor de talia lui Manet, un alt sculptor de talia lui Michelangelo, un alt compozitor de talia lui Mozart ori un alt scriitor de talia lui Matei. :)

Asta nu înseamnă că în anii care urmează n-o să dispară milione după miloane de slujbe (ca să facă loc altora) sau că n-o să fim inundați de conținut generat de algoritmi care mimează creativitatea. Dar suntem oameni și, chiar dacă unii dintre noi avem silicoane pe ici, pe colo, ne diferențiem totuși într-un punct esențial de Overlorzii De Silicon: suntem singurii care putem fi cu adevărat creativi pe Pământ.

Și dacă nu ne-a omorât Excelul până acum, obligat asta înseamnă că ne-a făcut mai puternici.