Tovarășii plăcerii

În ciuda milioanelor de victime, comuniștii n-au fost un cult al morții, ci unul al plăcerii. Lupta de clasă propovăduită de Marx și implementată de Lenin a fost un simplu pretext pentru a pune laba pe avuțiile acumulate de generațiile care i-au precedat. Vile, palate, terenuri de vânătoare, opere de artă, bijuterii și nestemate, conturi bancare discreționare — au devenit cu toatele “bunuri ale întregului popor” în beneficiul exclusiv al unei mâini de nealeși.

Comuniștii nu au fost tovarăși nici măcar între ei. Singura lor tovărășie a fost cu îmbuibarea fără limite și hedonismul fără opreliști.

Stoguri, steaguri, stagii

Claie peste grămadă, strângem lucruri pe care le folosim poate niciodată înainte să le aruncăm. O risipă de resurse și energie fără precedent în istoria omenirii — mai să le dai dreptate celor care susțin că civilizația modernă produce în primul rând gunoi și abia apoi orice altceva. Pare că nu e niciodată destul, mereu se poate mai mult.

Și cel puțin ipocrizia chiar nu este niciodată suficientă, fiindcă în același timp evoluăm în public sub stindarde care de care mai pompoase. Eco, verde, natural... Eticheta e mai puțin importantă decât ceea ce semnalizează fațada pavoazată. Cheia este să-ți pui în profilul rețelei sociale că susții drepturile animalelor, genul de polenizare practicată de albinele dacice și nașterile “ca pe vremea bunicilor noastre”.

Drept este că că ne-am depășit cu aplomb calitatea de învățăcei, demonstrând cu vârf și îndesat că avem pregătirea necesară. Temeinică, adevărată, solidă. Obținută în două ședințe de cursuri online, din ani diferiți și deloc consecutivi. Plus niște tutoriale video de pe canalul ăla șmecher de pe YouTube și vreo trei live-uri pe TikTok de la Guru Deceneu (sau oricum, frac-su).

Suntem bine și vom fi chiar mai excepțional decât atât.

Am bâț

Cea mai supraevaluată trăsătură de caracter: ambiția. Dorința fierbinte de a avea, de a obține, de a parveni. Ambițul nu-i același lucru cu aspirația, ci cu lăcomia. Fiindcă fundamental este despre posesie, nu despre năzuință.

Ai bâț, ai probleme. Fii și însușește-ți-o!

Mai ușor cu mai ușorul

Omul nu-i un fulg de nea. N-are nevoie de menajamente și cupole de sticlă. Fiindcă nu degeaba se află în vârful evoluției vieții pe Pământ.

Dar de vreo 20-30 de ani e în plină desfășurare o cursă globală sub stindardul “să facem omul legumă”. Să nu cumva să-și ciufulească vreun neuron. Să nu miște un deget. Să nu-l deranjeze cum cade accentul pe un cuvânt. Ori umbra unui gând peste fire.

Să fie greu, ca să nu fie rău.

“Papa Leon este slab în ceea ce privește criminalitatea”

Nu mai există nicio umbră de îndoială. Trăim în cele mai neroade timpuri cu putință.

Fiecare gogomănie este inexorabil urmată de o gogomănie și mai mare.

Floreamus una

Un dicton latin care se traduce prin “să înflorim împreună” și pare atât de îndepărtat de spiritul vremurilor de astăzi. Vremurile de astăzi, aflate sub imperiul lui “divide et impera”. Cu granițe și ziduri și fortificații. Cu vremelnici aflați în fruntea bucatelor care vor să se eternizeze acolo prin canalizarea fricilor și emoțiilor înspre “ăia” — ținte mereu facile și întotdeauna mobile. Cu războaie etnice sau religioase sau pentru o mână de glod sau pur și simplu pentru nimic.

Suntem o mână de oameni, pe o plută purtată în derivă de apele unui nemărginit ocean. Ar trebui să fim o echipă de exploratori și nu o turmă de maimuțe naufragiate care se pregătesc de moarte.

Ouă tari!

Neclar de ce nu este aceasta urarea-cheie de sărbătorile pascale. Fiindcă oricum activitatea principală în Grădina Maicii Domnului e să ne ciocnim ouăle unii altora.

Iar să câștigi — indiferent ce, cum, cât și cu ce preț — este chintesența lumii de astăzi, așa cum ne învață Evanghelia după Trump.

Omul, acest oximoron imberb și umblător în două picioare

Poate atinge sublimul — precum Bach sau The Beatles sau Miles Davis. Poate fi o oroare abisală — ca Hitler ori Stalin ori Putin.

Poate fi pâinea lui Dumnezeu — Maica Tereza și atâția alții neștiuți. Poate fi șoriciul lui Satana — Președintele Trump-Epstein și atâția alții nevăzuți.

Poate ajunge la stele în rachete spațiale. Poate rămâne în mlaștinile Pământului plat.

Piatra unghiulară a vieții.

Poignant

Iată un cuvânt pe care mi-ar plăcea să-l adoptăm în limba română. O dată, pentru că în limba ce-o pocim așa cum ne vine la gură sau tastatură sunt foarte rare cuvintele cu terminația “-gnant”. DOOM3 zice doar de trei (pregnant, repugnant, stagnant), iar Dexonline mai adaugă încă trei (asignant, consignant, impregnant) la această listă extrem de scurtă. Deloc în cele din urmă, pentru că nu avem un cuvânt care să exprime un abces acut de dor.

Cu alte cuvinte, în loc să spunem și să scriem “sentimentul românesc al ființei”, am putea folosi, mai simplu și mai eficace, “poignant”.

AI: trai pe vătrai

Promisiunea fundamentală a tipilor care ne-au adus pe micile ecrane probabil cel mai de succes rebranding din istorie (model lingvistic mare -> inteligență artificială) este că toți oamenii vor trăi vieți îmbelșugate și fără griji. Vor fi eradicate bolile fără leac de azi. Vor fi create bogății inimaginabile, plumbul va fi transformat în aur, iar oamenii nu vor mai trebui să muncească niciodată. Toți vor avea la dispoziție o armată de roboței — virtuali dar și fizici — care va face orice pentru bunăstarea omului.

Trai pe vătrai, nenică! Singura nelămurire: al cui vătrai?

Pompierul deserviciu

Știi ce le lipsește cel mai tare și mai tare oamenilor când apelează la ajutor după ce le-a luat casa foc? Pompierul care să le spună cât de bine va fi după ce totul se va termina.

Mai ales dacă oratorul e chiar persoana care a pus focul.

Rendez-vous cu Luna

Chiar și în vremuri tulburi există raze de lumină. Misiunea Artemis II și-a dat mai întâi întâlnire cu Luna, iar mai apoi i-a dat chiar și târcoale. Și nu s-a mai întâmplat una ca asta din decembrie 1972. Mai bine de o jumătate de secol omenirea a avut lucruri mai importante pe agendă decât explorarea spațiului. De pildă, să inventeze Apple. Ori internetul.

Dar acum, dacă tot s-a terminat cu războiul rece (motorul cursei spațiale din anii ‘60-’70), poate reușim să ținem steagul sus. Deși, cu lupta de crasă în plin avânt, sunt mari emoții.

Lupta de crasă

Pare-mi-se că lupta de clasă din vremea marxism-leninismului și-a luat-o grav peste bot în societatea contemporană. Că în zilele noastre clasa nu mai contează deloc — nici măcar ca echivalență pentru anul de școală. Iar un cont de TikTok e la fel pentru toată lumea, indiferent de culoarea sângelui sau mărimea averii.

În schimb, e în mare vervă concursul global Cine O Face Cel Mai Crasă. Cea Mai Lată. Cea Mai Gogonată.

Și dacă din lupta de clasă de pe vremuri s-a ales praful și pulberea, mi-e că din lupta de crasă de astăzi o să se aleagă praful și pulberea de noi toți.

Celebritate și competență

Internetul și, cireașa de pe tort, rețelele sociale au stricat într-un fel insidios lumea. Ronald Reagan era doar un actor de categoria B minus la Hollywood, iar asta oricum n-a contat decât marginal în cariera lui politică întinsă pe câteva decenii înainte de a deveni al 40-lea Președinte al Statelor Unite. Dar nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că Johnny Carson ar fi putut ocupa o funcție publică doar pentru motivul că apărea la televizor și era celebritatea numărul 1 a Americii. Erau vremuri în care notorietatea nu însemna automat competență în a influența destine și a face istorie la modul cel mai propriu.

Astăzi, oricine are papagal și capătă destulă celebritate, împins de la spate de algoritmii croiți să satisfacă Cele 3 Porunci (Engagement — Like — Share), poate ajunge chiar și Papă.

Meserim meserii meseriașe

Fiindcă omul are degetul mare opozabil, iar Overlorzii de Silicon încă nu, au căpătat dintr-o dată importanță și relevanță meseriile care implică lucrul manual. Că doar n-o să vină Overlordul să-ți înlocuiască țeava spartă, să-ți altoiască pomul din curte sau să-ți asomeze godacul pe drumul acestuia spre tobă și fleici.

Pe când, la muncile cu capul, treaba-i clară ca o seară de vară: poți să uiți de ele. Ne-a lovit pe toți AI-zheimerul. De la un bilanț contabil la o aplicație software și până la proiectarea unei nave spațiale, nimic nu este imposibil pentru Overlorzi. Deci ar cam fi cazul să nu ne mai scremem neuronii și să punem mână de la mână să meserim naibii ceva util societății.

O fi chip de cioplit chipuri?

Hambare de habar n-are

Ciupercăriile de ferme de silicon sunt frecție la picior de lemn pe lângă hambarele de ignoranță de pe Pământ. Nevăzută, nebănuită și nesimțită, este în plină desfășurare o luptă teribilă — teribil de asimetrică — între 0 și 1 și zero și zero barat.

Ne-ar prinde bine niște șoareci.

Destul de bunul

De unde până unde succesul fulminant din ultimii 2-3 ani al LLM-urilor pompos denumite “inteligență artificială”? Încât a ajuns să se vorbească despre ele ca având o semnificație cel puțin egală cu o jumătate din aceea a celei de-a doua veniri a lui Hristos? Cu resurse inimaginabile aliniate în spate, cu mirajul unui nou Eldorado, dar și cu milioane de slujbe aflate sub ghilotină?

Teoria mea este că totul se bazează pe faptul că oamenii pot obține de la aceste LLM-uri rezultate destul de bune. Un text, o imagine, un plan, o traducere, o bucată de cod, o analiză de date, o informație — cere și ți se va da. Cere în limbaj uman, cu vorbele tale, și ți se va da ceva ce pare să fie destul de bun (mai ales dacă este dintr-un domeniu despre care n-ai habar). Iar pentru că oamenii obțin ceva destul de bun de la un LLM, li se pare normal să dea acel ceva mai departe, altor oameni, care-l dau altor oameni, care-l dau altor... Și te uită, amice, cum avalanșa-i pe vine.

Dar în ce măsură acceptă oamenii destul de bunul atunci când sunt ei înșiși la primire? Îți imaginezi în viața reală vreo situație în care ai primi propuneri de genul “cumpără acest produs destul de bun”, “te va consulta acest doctor destul de bun”, “folosește acest serviciu destul de bun”, iar tu nu doar că le-ai accepta, dar ți-ai mai spune și că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior? Sau când e vorba de tine, ai vrea tot ce-i mai bun ținând cont de contextul tău particular?

Destul de bun pentru alții, tot ce-i mai bun pentru mine. Unica problemă? Pentru ceilalți și tu ești alții.

Mierla și mierlirea

Doar par din aceeași familie, dar nu sunt rude de sânge. Mierla vine din latină. Mierlirea vine din țigănească.

Trilurile mierlei — acelea pe care le iei drept bucurie pură când le auzi — sunt de fapt marcaj de teritoriu. Masculul nu cântă, ci alungă rivalii și își trasează granițele lumii peste care stăpânește prin acele note lungi și bogate.

Pe când masculul din specia Homo Sapiens de regulă își mierlește adversarii — nu-i așa, Cain?

Mi-ar fi plăcut ca și la om mierlirea să fi fost tril, nu moarte.

Guvidele de oraș

După vorbă, după port, este probabil cel mai răspândit specimen al aglomerărilor urbane din GrăMaiDom-ului. Îl recunoști după câteva semne distinctive: s-a născut cu claxonul în mână chiar dacă nu-i șofer, e oprit în față pe avarii, navighează ca pieton de parcă l-a ouat mă-sa în propriul acvariu, are întotdeauna dreptate și niciodată timp. Trăiește ca o individualitate ce este în bancuri unde totu-i otova și comunică prin torente de vorbe cu idei pe sponci.

Habitatul predilect este reprezentat de sfânta treime a terasei, mallului și bârfei. Se hrănește din certitudinea că astăzi e mult mai nasol decât ieri și că asta-i numai din vina proștilor de care este înconjurat.

Fiind o specie care se înmulțește ca rozătoarele, nu este amenințată decât de implozie.

Angina pectorală

Nu mai țin minte de când n-am mai văzut un grup care să se joace cu atâta plăcere cu forma și conținutul. Și oricum, toate exemplele care-mi vin în minte (The Residents, Buckethead, Sleepytime Gorilla Museum) parcă nu erau țăcănite chiar așa cu totul, încât să pară că vin de pe propria lor planetă cu picățele.

Habar n-am dacă Angine de Poitrine vor rezista, acum că au devenit brusc faimoși. Dar mă bucur că există și că atotcotropitoarea seriozitate este încă moartă-n coteț.