Aș vrea să pot să îndrăznesc să nu mint cu mintea

Avem în limba română construcții care ne împing ușurel înspre neadevăr. Printr-o alunecare subtilă în ambiguitate.

Pasivul impersonal: “se”

Se zice. S-a pierdut. Se pare. S-a stricat. Se cere. S-a constatat. Se consideră. S-a întâmplat.

Cine? Nimeni. Sau, mai corect spus: cineva, dar nu știm (ori nu vrem să spunem) cine anume.

Construcția pasivă impersonală e o mână de ajutor pentru minciunica diplomatică. Permite evitarea responsabilității: nu vine de la tine și, teoretic, n-ai nicio legătură cu situația respectivă.

Condiționalul de curtoazie: “aș dori să vă întreb dacă…”

Politețea e frumoasă. Dar când devine o mașină de produs fum și efecte speciale, începe să ascundă lucruri. De nici nu mai știi bine ce vrei. Oare chiar te interesează? Sau doar “ai dori” să afli? Cândva, la un moment dat, dacă s-ar putea. Dacă nu, nici nu contează.

Curtoazia în exces se transformă într-o formă subtilă de neasumare. Și, în esență, tot un falset este: evită atitudinea sinceră și directă.

Dubla negație: “Nu pot să nu remarc…”

Un soi de afirmație ținută în lesă. O zicere cu frâna de limbă trasă.

În spatele ei, o ezitare. O distanțare. O luare pe la Ploiești.

Deseori, un grănicer pe hotarul dintre ironie și sarcasm.

Mintea operează cu structuri de limbaj. Și dacă limbajul ne trage uneori pe sfoară, nu e de mirare că adevărul ne iese ciung pe gură.