Au fost și sile, au fost și nopți

Vin uneori în vizită momente când totul îți cade greu la eu. Lucrurile banale par fizică cuantică, oamenii sunt imposibili, greierii gălăgioși grozav, iar gândurile se învârt prin claia de neuroni precum leul din arenă în așteptarea cărniței proaspete de gladiator. Nu ai poftă de niciunele și nu-ți vine să nimic.

Chestia-i că în buzunarul de la piept porți mereu cu tine butonul atomic. Acela cu “stop joc”, pe care dacă-l folosești, Regele cade și partida se termină. Teribilă și seducătoare libertate. Sau, în funcție de cine e întrebat, teribilă și seducătoare lașitate. Lașibertate, cum s-ar zice.

Oricum ar fi, curajul nu înseamnă să apeși pe un buton pe care nu ți-l poate lua nimeni. Curajul este să faci un pas, să scrii un rând, să răspunzi la un mesaj, să speli o cană în care a putrezit cafeaua.

Și uite așa, mergând mai departe cu pași infinitezimali prin deșertul de gheață cu temperaturi apropiate de zero absolut și nopți fără de sfârșit, ajungi să descoperi că ai trecut de Polul Sud, că au mai fost și alții înaintea ta pe-acolo și că te îndrepți din nou spre căldură și lumină.