Din lumea celor care ne cuvântă

N-am percutat acum vreo 20 de ani la proaspăt lansatele (pe atunci) podcasturi. Din același motiv pentru care nu consum cărți audio: am nevoie să citesc cuvinte. Ce-mi intră pe o ureche ricoșează imediat din timpanul aceleiași urechi, nici măcar nu mai ajunge să iasă pe cealaltă. Muzică da, text ba. Paradoxal, într-un fel, ținând cont că în copilărie și adolescență, teatrul radiofonic din timpul ocupației comuniste a României mi-a fost tovarăș de nădejde.

Dar nu m-a surprins câtuși de puțin popularitatea în creștere exponențială a acestui format din ultimii 5-6 ani. Trăim în epoca Vorbirii. Nu a comunicării, nu a conversației, ci a rostogolirii vorbelor.

Vorbele nu costă nimic. De aceea se și dau la liber, cu toptanul. De unde și apariția puzderiei de cuvântători fără număr. Care nu vorbesc cu noi, ci pentru noi. Care nu vorbesc ca să asculte, ci să se asculte. Care nu vorbesc ca să spună, ci ca să nu tacă. Fiindcă tăcerea e suspectă. E inamicul public numărul unu. Cum, nu ai un podcast, stimabile? Dar ce intenții necurate ascunzi, mă rog frumos?

Sunt foarte puține lucruri mai pline și mai rotunde pe lume decât să taci împreună cu altcineva.