Traumele noastre toate, se vor alina vreodată?

Pe lângă impozite și moarte, mai există totuși ceva la fel de sigur: trauma. De la naștere până în mormânt, fiecare dintre noi ne ducem pe picioare — mai bine sau mai puțin bine — propria colecție cu care ne-a blagoslovit viața.

Nu-s psihiatru și nici psiholog, deci n-o să dau cu mucii în fasole. Dar ca scriitor cu felurite idei — idiot, într-un cuvânt — mi-am imaginat că ar fi fost într-un mare fel dacă omul era înzestrat din fabricație cu o formă explicit vizibilă a traumelor. Genul mărgelelor de la gât ale curcanilor.

Ne-ar fi fost mai simplu dacă am fi putut vedea că la stimulul cutare ni se umflă cutărică mărgică. Am fi putut săpa mai cu spor după cauza traumei, dacă mecanismul de reacție ar fi fost la lumină. Sau am fi folosit mărgelele pe post de armă psihofizică. Am fi descoperit mult mai ușor butoanele celorlalți — iar ceilalți, pe ale noastre.

Ori cine știe, poate am fi reușit să ne vindecăm împreună. Fiecare dintre noi este despărțit de ceilalți prin galaxii în ceea ce privește reacția la traumă. Dar, în același timp, există ceva care străbate aceste galaxii cu o viteză mult mai mare decât a luminii: vulnerabilitatea.

Poate.