Fluieratul în biserică

Fluieratul e cu eoni mai vechi decât orice credință de pe Pământ. De fapt, cred că este mai mult ca sigur al doilea lucru inventat de om, imediat după mersul pe jos. Adică să stăm nițel și să judecăm, punându-ne în opincile strămoșului nostru: tocmai ce ai descoperit mersul agale, păsărelele ciripesc, dinozaurii pasc, soarele strălucește — păi să nu-ți vină să fluieri, cu degetele opozabile înfipte în proto-chimirul pe care-l porți la brâu?

Doar că de la un moment dat încolo, sacrul a intrat în depășire și a lăsat cu mult în urmă profanul. Și odată cu sacrul, a venit sacrificiul. Apoi sacerdotul. Și în cele din urmă, sfântul lăcaș. Adică, pe scurt, birocrația teocratică.

Așa că omul, vrând-nevrând, a început să fluiere a pagubă. Dar nu în biserică.