Greșeala în stăruință

Mi se spunea Căposu’. Și nu doar pentru că sunt apropitar de ditamai dovleac așezat pe umeri între două toarte. Ci mai ales pentru că adesea păream la fel de încăpățânat ca un asin care ține morțiș să meargă “cea”, deși i se cere pe toate vocile și tonurile posibile să o ia “hăis”.

Multă vreme am urmat filozofia lui “zi ca ei și fă ca tine” — foc la care m-am și fript de multe ori. Nu neapărat din cauza ideii plastic exprimate prin vorba “dacă-ți spun doi oameni că ești beat, te duci să te culci”, ci pe motiv că odată ce o ții langa cu “cea” al tău, te trezești singur-cuc la cârmă. Ori tu, ca individ, ai în esență un control extrem de limitat asupra lucrurilor. Și, după un timp de luat palme cu copita, dacă nu ești catâr-catâr, ajungi la concluzia că greșeala în stăruință e o nebunie tot la fel de mare ca stăruința în greșeală.

Așa că acum, când mi se zice “hăis” după ce am argumentat de ce ar trebui să “cea”, întreb doar în ce unghi și cât de repede.