Inscripționezi vitrine sau scrijelești hârtii?

Întrebarea de o sută de puncte sună astfel: “dacă n-ar vedea nimeni ce scrii, tot ai scrie?”. Sau, într-o altfel de formulare, scrii în primul rând ca să te exprimi tu în pagină sau scrii în primul rând ca să se exprime ceilalți despre tine? Nu-i vreo dramă nici una, nici cealaltă. Dar merită să știi ce te împinge de la spate — ori ce-ți dă brânci.

Expunerea cere public. Nu poate trăi fără el. Scrii ca să fii citit, ca să primești validare, reacții, bani, statut, confirmări, alea-alea. Și nu-i nimic rău în asta — cu toții avem nevoie, din când în când, de o fereastră deschisă spre lume. Dar dacă devine singura încăpere prin care mișuni, n-o să mai știi cum arată restul casei.

Exprimarea, în schimb, nu are nevoie de audiență. Scrii pentru că nu poți altfel. Scrii pentru că astfel știi să spui ce ai de spus. Iar cuvintele cu pricina nu caută neapărat aplauze. Sunt întregi așa cum sunt. Sunt reale. Sunt carne din carnea ta.

Problemele apar când încurci hârtia cu vitrina. Începi prin a te exprima și te trezești că ai ajuns pe negândite în mrejele expunerii. Când scrii și rescrii pentru că textul nu-i pe val. Pe piață. Pe reacții. Când scrii un text bun și-l abandonezi pentru că n-are cum să placă. N-are cum să ia vreun “Like”. N-are cum să dea criticii pe spate.

Inscripționatul de vitrine e cameleonic: se pliază pe trenduri, pe algoritmi, pe ce vrea piața. Scrijelitul pe hârtie e catâresc: nu-i pasă ce e la modă, ce se cere, ce face audiență — e fixat pe ce vrea viața, nu piața.

Exprimarea are rădăcini. Expunerea — cabluri.