La mentă ție, lamentămie

Am trăit 17 ani, 3 luni și 2 zile sub ocupația comunistă. Adică fix cu 6.302 zile peste doza minimă recomandată omului, care este 0 (zero).

În timpul ocupației, totul era minunat, împlinirile erau mărețe, viitorul luminos și trecutul glorios (nu cel burghezo-moșieresc, ci acela foarte îndepărtat!), toată lumea avea un serviciu, nimeni nu murea de foame și toți aveam de toate. Motiv pentru care nimeni nu se plângea de nimic, fiindcă altfel te mânca reeducarea, spitalul de psihiatrie, pușcăria sau glonțul — după caz și după cum cădeau zarurile.

Nu am habar cum era răstimp în lumea liberă, fiindcă în lagărul concentraționar comunist era așa de bine, că puștile grănicerilor stăteau întotdeauna îndreptate spre interiorul țării. Dar tind să cred că în vremurile acelea nici în lumea liberă oamenii nu erau niște Mimosa pudica, să se aricească la cea mai vagă neplăcere.

Ce ne-au pus ăștia în apă și-n aer în ultimii patruj’ de ani, de a ajuns omenirea un cor de babe plângăcioase cărora nimic nu le priește și totul le puțește?