Lătrăi au fost, lătrăi sunt încă

De vreun sfert de mileniu, cărturari, istorici, arheologi și oameni de bine — patrioți, într-un cuvânt — caută dovada continuității românilor pe aceste meleaguri.

Ceramică. Inscripții. Morminte. Toponime. Orice semn cât de mic, capabil să demonstreze că noi am fost aici încă de pe vremea lui Adam și Eva. Deși dovada se putea auzi până și de hipoacuzici.

Imperiile au venit și au plecat. Populațiile migratoare au năvălit și s-au retras. Granițele s-au mutat. Domnitorii, regii, dictatorii și președinții s-au perindat în fruntea bucatelor. Lătrăul a rămas.

Lătrăul mioritic, varianta locală, bipedă și relativ umană a schnauzerului pitic. Viețașul tărâmurilor autohtone, care nu are nevoie să știe despre ce vorbește, fiindcă asta s-ar putea dovedi deosebit de periculos. Specimenul care simte visceral și presimte acut. Dar, mai presus de toate, care își dă seama. De mersul lucrurilor, de la scara lui de bloc la scara planetară și chiar mult dincolo de aceasta.

Iar dacă ai microfonul suficient de lung, indignarea îndeajuns de urlătoare și majusculele de o mărime corespunzătoare, păi nu ajungi tu Vocea Poporului?