Lectura-vura (XXI)

De numele lui Petre Sălcudeanu o să rămână probabil veșnic agățată scena de pe vremea când era ministru al Culturii, pe la începutul anilor ‘90. Abțiguit și cu chef de babardeală fiind el într-o seară, s-a luat de o femeie din minister, femeia a alertat presa și ziariștii l-au prins pe dom’ ministru cu prohabul deschis și socoteala pe-afară. Au vuit ziarele câteva zile, a fost demis și s-a terminat cu cariera lui politică.

Altfel, știam vag de el ca scenarist al unor filme de succes din timpul ocupației comuniste (Cu mâinile curate, Toamna bobocilor). Dar nu i-am citit niciuna din cărțile polițiste — și a scris vreo 15 cu un personaj numit “Bunicul”.

Iar dacă tot am deschis balul, am zis să văd cum scria fostul ministru Șliț. Măgăreața a căzut pe Bunicul și păcatele lumii, roman a cărui acțiune se petrece în Bucureștiul anului 1940. Și pe care m-am chinuit serios să-l termin. Petre Sălcudeanu scria prost, execrabil de prost — de la personaje, dialoguri și până la intrigă, n-am găsit nimic care să fie măcar decent și să nu mă irite. Însă cel mai enervant pe parcursul lecturii a fost faptul că omul nu scria prost la modul simplist (à la Horia Tecuceanu), ci scria prost la modul pompos. Bleah!