Libertatea are nevoie de ziduri pentru a exista

Dacă închid ochii și ascult atent, în adâncuri, încă pot auzi cuvântul “LI-BER-TA-TE” în cadența și tonul în care l-am auzit pe străzile Timișoarei din acea miraculoasă lună decembrie a lui 1989. Libertate. Toți cei care nu eram parte a ocupației comuniste, ce ne ținea cizma pe grumaz de aproape jumătate de veac, eram însetați după libertate. Dar, pe atunci, libertatea pentru noi însemna “să nu mai fie” — să nu mai fie Ceaușescu, să nu mai fie comunism. N-aveam de unde să știm ce anume este ea în mod real. A fost nevoie să învățăm.

Și unii dintre noi am aflat că libertatea nu e un gol imens, rămas în urma căderii unui zid mai teribil decât Marele Zid. Ci este un perimetru. Un perimetru unde zidurile există, dar ele nu strâng și nu închid, ci conturează. Delimitează.

Fiindcă libertatea absolută e o Fata Morgana. Un Panthalassa infinit în care plutești până te pierzi definitiv. Fără hotarele dintre unde se termină dreptul tău și unde începe dreptul meu ori cele care marchează drepturile noastre, libertatea se transformă în haos. Iar haosul, inevitabil, naște tiranie. Hei, a spus cineva “Împăratul muștelor”?

Adevărata libertate înseamnă ziduri. Legi și reguli și limite. Granițe transparente, prin care lumina poate trece liber. Pentru că lumina este libertate și libertatea este lumină.