Limba ca de plastilină

Nu-mi plac academiile, academismele, academicienii. Poate pentru că am avut, de când mă știu, probleme cu autoritatea (pe motiv de figuri paternale — tatăl și bunicul din partea mamei — exagerat de autoritare). Și, pe nesimțite, asta a ajuns să se reflecte inclusiv asupra modului în care folosesc, în scris, limba.

Fiindcă, nu-i așa, limba este un organ elastic și e normal să vrea să se întindă. Să se lungească, să se contorsioneze, să se răsucească. Că nu-i trasă în țiplă, nu-i turnată în fier-beton, nu-i cioplită dintr-un bloc de marmură. Ci este un animal viu. Cu năbădăi, cu chefuri, cu toane.

Calambururi, jocuri de cuvinte, invenții fonetice, morfologice, sintactice ori semantice — nimic nu este interzis și totul este permis. Limba e un teren de joacă unde ne hârjonim în familie, ca niște cățelandrii ținuți prea mult timp în casă.