Minte-mă frumos cu urâtul

Fiindcă s-a deschis balul, ghenele orașului au început să emane aromele specifice sezonului pepenilor. Izuri pestilențiale care-mi amintesc — prin nu știu ce asocieri stranii — de flatulențele filtrate prin izmana existențialismelor din ciclul “eu am doctoratul luat la școala vieții”.

“Școala vieții” îmi pare găselnița supremă în materie de autoerotism al eului. Oare și gâștele, în mintea lor de ouătoare palmipede, se înfoaie-n pene că au școala apei? O minciună spumos de urâtă, care susține că și fără exercițiu cognitiv continuu, fără efortul permanent de a ne cunoaște pe noi înșine, fără determinarea constantă în a ne depăși condiția și condițiile — ba chiar, de ce nu, fără carte — putem ajunge la înțelepciune. Prin simplul fapt că, asemeni amibelor, existăm.

Și nu, nu-i vorba să ne închinăm cu două mâini și un picior la moaștele Sfintei Diplome. E vorba că între școală și învățătură nu există un semn de egal. Viața, pentru cine dorește și poftește, este un perpetuum mobile în materie de învățare. De aceea, nici măcar un supercentenar n-ar putea spune cu mâna pe certificatul de naștere că are școala vieții. Pentru că, dincolo de firul său de nisip, viața o să continue. Eoni după eoni.