Mintea cititorului cea de pe urmă

Dintre toate artele, literatura este de departe cea mai complexă. E singura în stare să antreneze toate cele 5 simțuri ale omului — ba chiar să se joace uneori de-a v-ați ascunselea și cu cel de-al 6-lea.

Și apropo de asta, n-o să trag acum spuza pe turta condeierului și a măiestrei sale măiestrii, ci mă voi înclina în fața Cititorului. Fiindcă e nevoie de o anumită minte și de un anumit antrenament în folosirea acesteia pentru ca o bucată de ficțiune să se transforme într-un ceva foarte palpabil și foarte real.

Sunt sigur că știi și tu, așa cum cunosc și eu, oameni care “nu citesc cărți de ficțiune”. Și e absolut în regulă — cât de plicticos ar fi totul dacă am avea curcubee în nuanțe de gri? Dar cititorul de care vorbesc nu doar că o face, ci este chiar un fel de “rescriitor” al poveștii pe care condeierul a adus-o în pagină. Ca să-l parafrazez pe Arghezi, “Din litere, cuvinte și ogoi / Iscat-am frumuseți și povești noi”. Iar toată această (re)creare se petrece doar în mintea lui, a cititorului.

Citim poveștile pe care știm și putem să ni le rescriem. Ne plac poveștile pe care știm și putem să ni le rescriem — ne sunt indiferente celelalte. “Nu e genul meu de poveste” este mult mai aproape de adevărul adevărat decât “e o poveste proastă”.