Canalul de literatură, literatura de canal

Există imaginea aceasta romantică în mentalul colectiv — doamne, ce mi-ar fi plăcut o trupă cu numele Metal Collective! — a scriitorului ca demiurg. Ca meșter făurar. Un soi de Hefaistos care inginerește în atelieru-i povești în loc de fulgere pentru Zeus.

Când, cel mai adesea, scriitorul e un fel de canal prin care ajung în pagină — și în lume — poveștile înmugurite în el.

Nimic nu e cu adevărat creat din nimic. Toate trăirile, toate simțirile, dar și toate citirile noastre se strâng undeva, în adâncuri de eu. Într-un compost interior care fermentează neștiut și în tăcere. Ani după ani. Până când, într-o bună zi, începe să se audă un soi de foșnet. Un freamăt. Un murmur.

Povestea se cere afară.

Dacă ești atent și cu sufletul ciulit, îi faci loc să treacă. Nu o controlezi, nu o determini. Doar o canalizezi. Așa cum poți și așa cum știi tu mai bine. Cu sculele pe care le ai la îndemână — un condei, o tastatură, un set de obsesii.

Scrierea de povești nu-i motiv de statuie. E motiv de smerenie.