Pe acoperiș. La Periș.

Un om cocoțat pe un acoperiș la Paris este, fără doar și poate, un suflet boem. Admiră Orașul-lumină, caută inspirație, se joacă de-a v-ați ascunselea cu muzele. Același om, suit pe un acoperiș la Periș, este aproape sigur un cetățean care încearcă să afle pe unde-i plouă în beci.

Iar toate acestea, sub același cer. Cu același soare mărșăluind deasupra orizontului, complet nepăsător la prestigiul turistic al locurilor cărora le furnizează de-a valma fotoni. Și aceiași nori care-și varsă măruntaiele fără să tragă cu ochiul pe vreo hartă.

Dar noi, oamenii, știm mai bine. O țiglă spartă pe o casă din Montmartre este o mărturie a trecerii romantice a timpului. La Periș, aceeași țiglă este un martor știrb pentru “aoleo, cine v-a lucrat aicea?”.

Poezia e și o chestiune de adresă, vezi bine.