RFR

Țara noastră nu a ieșit de fapt niciodată din feudalism. Aproape 40 de ani după Eliberarea de sub ocupația comunistă și 20 de ani de la integrarea în Uniunea Europeană, România a rămas fundamental un stat feudal. Un stat unde individul nu este autonom și independent, nu evoluează pe un “teren de joc” în care sunt definite reguli clare, predictibile, universal valabile și unde există un sistem funcțional ce asigură cu celeritate și consecvență respectarea acestora.

În România, individul este supus capriciilor diverșilor feudali mai mari sau mai mici (funcționari publici, primari, judecători, miniștri, președinți etc.) și proniei cerești (Doamne ajută!). Dacă ai noroc și-l prinzi pe Șefu’ de mai de jos sau de mai de sus într-o pasă bună, poate iese treaba — poate, fiindcă nu se știe niciodată. Nesiguranța continuă este sufletul întregului angrenaj.

Iar feudalii ăștia mai mici, mai mijlocii sau mai mari sunt doar ei între ei. Feudele se moștenesc și se transmit în “familie”. Foarte rar ajunge cineva din afară în rândul lor.

Partea și mai proastă este că tocmai singurul lucru bun din feudalism — obștea sau comunitatea — a fost făcut praf de ocupantul comunist, care a transformat negrul în alb și a întors totul cu fundul în sus. Nu mai avem comunități, avem bule de indivizi uniți prea puțin în cuget și excesiv de mult în simțiri, care încearcă, fiecare în legea lui, să intre în grațiile unui feudal cât mai sus-pus.

România reală — care nu e București, Timișoara, Cluj sau Constanța, ci Filiași, Medgidia, Dorohoi sau Jibou — e România feudală.