România lui ne

Dar nu în sensul de pronume personal, folosit mai ales în contexte pășuniste (“ne dorim o”, “ne pregătim să”, “ne trebuie un”...), cu tușe groase de pluralități vagi și absconse. Ci în acela de “element de compunere care indică o negație și care servește la formarea unor substantive, adjective și adverbe”, cum zice la DEX.

În republica semiprezidențială care este Dacia Mică de astăzi, șeful statului a fost mereu câte un ne: Iliescu — neCeaușescu, Constantinescu — neIliescu, Iliescu — neVadim, Băsescu — neNăstase, Iohannis — nePonta și Dan — neSimion. După eliberarea de sub ocupația comunistă, nimeni nu a fost pus în fruntea bucatelor de către români pentru ceea ce este.

Iar asta spune teribil de multe despre noi, descălecătorii din Decebal și Traian. Și numai lucruri nefrumoase.