Statul fără câini

Am crescut nu doar cu cărți, ci și cu ziare și reviste. Chiar dacă erau 100% instrumente de propagandă ale regimului de ocupație comunistă. Și chiar dacă în anii ‘80 deveniseră aproape de necitit. Motiv pentru care, după Eliberare, mi-a luat destul de mult timp să mă dezbar de obiceiul de a citi presa începând de la ultima pagină.

Tata cumpăra tot ce era cât de cât citibil — și bineînțeles că sfârșitul de săptămână era momentul cel mai așteptat. Atunci apăreau revistele și săptămânalele (Lumea, Magazin, Flacăra, România literară, Magazin istoric, Orizont, Amfiteatru, Viața studențească etc.), în care materialele ce puteau fi citite erau mult mai numeroase decât ceea ce apărea în Scînteia, România liberă (da, copii, în timpul ocupației comuniste se scria “scînteie” și “român”, deși în anii ‘50, când româna devenise brusc o limbă cu origini slave, am avut parte inclusiv de “romîn” și “Romînia”) sau Drapelul roșu, ziarul local. Dincolo de propagandă era ideea de a citi, de a găsi subiecte interesante și de a discuta pe marginea lor — chiar și așa, cu jumătate de gură sau pe șoptite, cum se practica sub cizma ocupantului.

Treaba-i că după iureșul Eliberării, am făcut rahatul praf în materie de presă. Cu excepția anilor ‘90, când presa chiar a fost câinele de pază al democrației (și s-au făcut de altfel mari averi din presă), Dumnezeu cu mila. Că din an în Paște a mai căzut după anul 2000 câte un cap de politician pe motiv că au scormonit niște jurnaliști excesiv de curioși-curajoși prin tomberonul lui, a fost doar o frecție la piciorul de lemn. Fiindcă după patronii de presă motivați de entuziasmul libertății regăsite din primul deceniu după Eliberare, au venit cei din valurile doi și trei, motivați de rechinism. Și n-a mai contat absolut nimic în afară de cine dă mai mult.

Un sfert de secol după deceniul de grație, presa a ajuns bișonul statului român. Mai scoate din când în când capul din buzunarul unde-i ținut, doar ca să se uite cu ochi uduroși la Stăpân după o recompensă.