Subcultură luată cu nejustificată ură

Am fost expus la manele încă de dinainte ca acestea să fie botezate astfel. De pe la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, în Timișoara (și în Banat, în general) căpătase popularitate ceea ce era numit pe atunci “muzică populară sârbească”, un soi de fuziune între pop, folk, ritmuri balcanice și ritmuri orientale ieșită din amestecul de națiuni, religii și tradiții din Iugoslavia acelor ani.

Ca idee despre nivelul de popularitate, în 1984 Lepa Brena, vedeta iugoslavă în mare vogă pe atunci, strânsese vreun sfert din populația Timișoarei la un concert pe cel mai mare stadion din oraș. Și cum în acei ani exista celebra Ócska Piac (“piață de vechituri” în maghiară), cunoscută în toată țara, “muzica populară sârbească” a depășit ușor granițele Banatului.

Nu am idee cum a nimerit genul acesta de muzică să fie îmbrățișat (compozițional și interpretativ) în special de comunitatea romă din România. Cert este că după Eliberarea de sub ocupația comunistă, manelele au ajuns să fie identificate cu această etnie, pe care românul verde o urăște visceral. Și cum, ca neam, ne definește invidia mai mult decât orice, toți suntem la o adică români verzi.

Iar între lăutarii de ieri și maneliștii de azi se întinde o Mare Neagră de prejudecăți.