Toamna inimilor noastre

Toamna nu are de demonstrat nimic nimănui. Ajunge un pic după ora la care o așteptai, se așază fără să întrebe dacă e liber și, până să te dumirești ce și cum, ai și început să-i trăncănești despre lucruri pe care vara le țineai ascunse sub tricou.

Te ascultă cu răbdare, în timp ce mai desface câte un nasture pe la copaci. N-o miră nimic din ce aude. I-au mai trecut pe la urechi nesfârșite pomelnice de povești cu cri-cri-cri și a mai văzut potop de oameni convinși că peste ei n-o să bată niciodată crivățul.

Așa că, pe negândite, începi să te simți bine în compania ei. E o adevărată doamnă — nu te pune să înflorești, să dai în pârg, să te coci odată, neamule, că-ți trece vremea. Poți să stai și tu oleacă pe o bancă, în bătaia unui soare rubiniu, fără să produci nimic. Nici măcar impresii.

Doar că, după ce te-ai ridicat și ți-ai luat rămas-bun, observi că ți s-a prins de inimă.

Mai scai, toamnă!