Trubadurii troglodiți

Toți ăștia de ne freacă la melodie în ziua de azi o fac sub formă de clipuri scurte, cu fraze de celofan. Pe un ton care-i fie lătrător, fie tenebros, că nu mai vorbește nimeni normal în era videoului vertical.

Iar mesajul vine împachetat drept rafinament cultural și excitație intelectuală: “vindecare”, “abundență”, “masculinitate sacră”, “energie feminină”. Doar că sub damful ăsta de tămâie digitală se află același fond primitiv: foamea după propriul trib. Un trib care nu se mai strânge în jurul focului, ci în jurul notificării. Un trib în care nu se mai dansează în cerc, ci în buclă: se învârt aceleași două idei, același set de gesturi, aceleași veșnice concluzii.

Și dacă șmecheria nu iese, nu e pentru că nu-ți cântă ei cum trebuie. Ci pentru că tu nu ești pregătit. Nu lucrezi cu tine. Universul te testează.

Coardele de la lăuta algoritmilor sunt ciupite mereu — ca să-i citez pe cei de la Timpuri Noi — perfect.