Unde ni sunt visătorii?

În lumea dominată de algoritmi biciuiți de la spate de diverși zuchi și muski — faruri ale omenirii în materie de empatie, benevolență și progres — totul se cade să fie predictibil, eficient, justificat. E o lume de ingineri, pentru ingineri. O lume în care poeții au ajuns ca maimuțele de la zoo: iaca acolo, niște animale ciudate, care aduc oarecum cu noi, dar categoric sunt o altă specie. (Coadă? Rime? Cumătră, nu-i a bună!) Căci dacă n-ai o funcție concretă în angrenaj, ești un paria.

Și paradoxul este că ne-am permite ca societate să avem batalioane de oameni care doar să viseze. (Bine, ne-am permite și să nu fie nimeni flămând sau însetat, să nu moară nimeni în niciun război și nici să nu fim talibani unii pentru alții, dar astea-s alte mâncăruri de pește) Să viseze și atât, fără să facă nimic altceva. Să viseze cu ochii deschiși, să viseze în timp ce trag un pui de somn, să viseze în timp ce dorm noaptea. Și să ne spună și nouă visurile lor.

Am ști astfel încotro se-ndreaptă barca noastră albastră, ce rătăcește prin negrul ocean al universului.