Vocea sau viața

Nu mai țin minte pe cine imitam atunci când am început să înșir-te mărgărite pe hârtie. Și, pentru că sunt opusul unui hârciog, nici nu am păstrat nimic din lucrurile scrise în fragedă pruncie. Mi-ar fi plăcut să le citesc cu ochii de acum. Țin minte doar că primul roman pe care am început să-l scriu - cred că în jurul vârstei de 10-11 ani - era ceva inspirat de Karl May, dar care se petrecea undeva prin niște codrii nesfârșiți (posibil din România, nu mai știu). Apoi, după eliberarea de sub ocupația comunistă a țării, când începuseră să se traducă în românește romanele lui Frédéric Dard, îmi amintesc clar că am scris niște parodii inspirate de San-Antonio.

Scriitorii sunt asemenea copiilor, învață prin imitație. Cum nimeni nu s-a născut învățat, tot la fel nu s-a născut niciun scriitor gata format. Dar, după suficient timp petrecut exersând meseria, este inevitabil să-ți descoperi propria voce de scriitor. Timbrul tău unic. Muzica inconfundabilă a modului în care doar tu scrii. Oricum s-a scris deja ca Hemingway sau Márquez și n-ar fi nimănui utile niște xeroxuri trase la un copiator mai mult sau mai puțin performant. Și-apoi, vrei să fii scriitor, nu epigon, este?

Iar vocea de scriitor este ca amprenta sau ca irisul. Scriu în două limbi diferite și în amândouă scriu ca mine.