Ilumânări

Ideile nu vin ca o lumină în timp ce șontâcăi pe drumul spre Damasc. Ori ca o revelație adusă de un cor de heruvimi cântând la harpă. Și nici măcar ca un bec care se aprinde brusc deasupra capului, ca-n desene animate. Ci, aproape întotdeauna, ca o luminiță tremurândă. Timidă. Plăpândă. Gingașă.

Flăcăruici care abia se țin să nu se destrame. Pornite cel mai adesea din nimic: un cuvânt auzit, o imagine surprinsă cu colțul ochiului, o stare. Și care tot dintr-un nimic pot fi stinse. Un ton nepotrivit. Un gest. Un comentariu aiurea. O neatenție. O grabă. Un „nț!” pe care ți l-ai spus în gând.

La muncile cu condeiul, poate mai mult ca în alte domenii, ideile sunt și mai rușinoase, nesigure și stângace. Chiar de-s adevărate bunăciuni, arată mereu precum Cenușăreasa în casa mașterei. Dar dacă le lași să prindă curaj, dacă ai grijă să le ferești de curenți și de curentați, vor căpăta puteri. Vor crește în intensitate. Vor arde cu flacără tot mai puternică.

Și vor putea lumina o pagină. Uneori, o carte. Arareori, o lume.