Ploaia care va veni

Vara anului 1977, probabil cândva în luna iulie. Vatra Dornei, în celălalt colț al țării față de Timișoara. Cu părinții, veniți la ceva tratamente balneo. Stăm “la gazdă”, într-o casă al cărei gard din spatele curții are ieșire directă spre apa repede a Dornei. Îmi place să mă uit la apele năvalnice, ce fac să dispară cât ai clipi bucățile de lemn pe care reușesc să le arunc în râu. Dar cel mai mult îmi place să mă joc în Parcul Central. Sunt mulți copii de vârsta mea — localnici, dar și cei veniți ca turiști, la fel ca mine.

Mă aflu la vârsta la care îmi fac prieteni mai repede decât respir, dar și la vârsta la care îmi este teribil de frică de ploaie. Nu știu de ce — și, teoretic, nici nu aș fi avut vreun motiv: petrecusem deja mult timp până atunci în satul bunicilor din Vâlcea. Fusesem martor la furtuni năprasnice, zăpezi apocaliptice, arșiță năucitoare. Iar pentru țărani, fenomenele naturii erau ceva obișnuit, ba chiar banal, dacă nu le afectau animalele de pe lângă casă ori ceea ce cultiva fiecare pe palma de pământ care nu le fusese luată cu japca la “colectivizare”.

Se strâng nori încruntați pe cer, iar în depărtări se aud tunete. Copiii din parc spun că vine ploaie mare și că ei se duc “acasă”. Nu știu dacă m-am rugat sau nu de părinți să plecăm și noi, iar ei, ca niște adulți cu capul pe umeri, mi-or fi spus că nu vine nicio ploaie sau, dacă vine, avem umbrelă. Cert este că, după un bubuit mai aprig, mi-am luat tălpășița din parc.

M-au găsit după vreo două ceasuri, în casa gazdei, cocoțat în vârful patului, după ce mă căutaseră înnebuniți prin toată stațiunea. Cum a reușit un copil ce încă nu împlinise 5 ani să nu se rătăcească printr-un oraș aproape străin? Probabil că firea de copil curios, căruia îi plăcea să observe lucruri, mă făcuse să “înregistrez” în detaliu drumul dintre casa gazdei și parc, drum parcurs deja de câteva ori până în acea zi.

Dar tot atât de probabil că și frica este un motivator puternic — dacă nu chiar cel mai.