România maidanezului bălțat

Cei mai mulți dintre noi, cel mai adesea, răspundem cu țâfnă atunci când România este denumită “o țară balcanică”. Suntem o țară din Europa Centrală, o țară din Europa de Sud-Est sau cel mult o combinație între aceste două zone geografice, însă nici vorbă să fim din Balcani. Noi n-avem de-a face cu “butoiul de pulbere al Europei” nici în clin, nici în mânecă.

Geografia o fi ea discutabilă (Gulf of America, anyone?), dar cu genetica e greu să te bați parte-n parte. Fiindcă ADN-ul nostru nu de la Râm se trage, ci de la Belgrad. Sofia. Sarajevo. Zagreb. Prin venele noastre curge năvalnic sânge balcanic.

Cercetările din ultimii 10-15 ani arată fără tăgadă că românii sunt din Balcani până în măduva genelor. Oricât ne-am da noi “insulă a latinității într-o mare slavă”, avem moșteniri genetice comune cu Serbia, Bulgaria, Croația, Bosnia.

România e o corcitură de gene, culturi, contradicții. Și dacă nu avem puritatea mitologică a vreunei rase ariane, avem cu siguranță avantajul sintezei. Fiindcă din mixaje se naște forța și rezistența. Umorul nostru e balcanic. Neîncrederea e balcanică. Încrengătura dintre stat și interese personale e balcanică. Dar la fel sunt și improvizația, creativitatea, reziliența. Metișii balcanici ca noi au supraviețuirea dăltuită în ADN.

Ca român verde, m-aș uita chiorâș la oricine vine și spune că neamul, că tradiția din străbuni, că străinii. Sunt șanse mari ca neamul, străbunii și străinii să fie același lucru. Adică tot noi.