Pânza de păianjen

În timp ce priveam o pânză de păianjen — pe care nu se legăna niciun elefant — mi-am dat seama că aceasta este o metaforă oximoronică, în funcție de perspectiva din care este privită. Locuri sau unghere neatinse, neumblate, nederanjate din marșul entropic spre descompunere. Plasă de captat tot ce vâjâie vivace și cu vioiciune prin eter, de la idei fâlfâitoare la cultură pop trecătoare.

Uite așa se întâmplă când te uiți la lucruri și lucrurile se uită înapoi la tine.

Giganta coincidență

În istoria mitică a Pământului, giganții au jucat un rol important. De la zidirea lumii, la prăbușirea ei, potrivit legendei. Atlas, Goliat, Cronos — niște uriași.

Dar nu și în ceea ce privește genul. Niciun cuvânt despre gigantele lor mame, soții ori fiice.

Coincidență?

Cei ce le-au dat nume

Ibanez este unul din principalii producători de chitare din lume. De fapt, după Fender și Gibson, ei ar cam fi pe locul trei — și abia în urma lor ar veni PRS și Yamaha (cel mai mare producător de instrumente muzicale din lume).

Deși sunt cunoscuți în special pentru chitarele electrice, Ibanez fac de multe decenii deja și excelente chitare acustice. Ceea ce mi s-a părut mereu nostim la ei este că, în ciuda numelui cu sonorități spaniole, sunt de fapt o companie japoneză (la fel ca Yamaha), fără niciun fel de legătură cu Spania. Drept este că a existat în secolul XIX un lutier spaniol, Salvador Ibañez, care a înființat în Valencia un atelier ce a produs chitare până pe la jumătatea secolului XX. Divizia de instrumente muzicale a unei rețele locale de librării a început să importe în Japonia chitare Ibañez după Primul Război Mondial și cum în vremurile acelea produsele japoneze erau ceea ce sunt astăzi produsele chinezești (copii ieftine și proaste — însă multe), n-a trecut mult până să producă propriile imitații. Inițial, chitarele Ibanez se numeau chiar Ibanez Salvador, apoi a rămas doar numele Ibanez, dar cu transliterația în japoneză a pronunției spaniole (e-baniizu). Abia în anii ‘80 au trecut la pronunția englezească (aibanizu), așa cum îi știe lumea astăzi.

Încă un prilej să ne scoatem pălăria în fața lui Adam, cel care a creat un nume pentru toate viețuitoarele Pământului.

Felicitările, masa și dansul

Nicio invitație la nuntă care se respectă nu poate omite tripleta de aur a parangheliei punerii pirostriilor. Fiindcă ea este cea care frăgezește darul manual, înainte de a fi parcat în casa de piatră.

Preludiul lubrifiază, nu e pierdere de vreme.

Veselă, gălăgia

Prefer liniștea. Nu mă plictisesc cu mine însumi. Și nici nu mi-e frică să rămân singur cu un buchețel de gânduri prinse-n cosițe. Poate pentru că sunt unul dintre copii autonomi și independenți ai anilor ‘70 sau poate pentru că am de un tir de vreme obișnuința lui eu și cu mine în fața paginii albe — ori cine știe, poate o combinație între acestea.

Dar câteodată simt nevoia să-mi susure-n timpane clinchet de vorbă, rumoare, râsete, zgomote, cacofonii, gălăgii. De genul celor pe care le poți auzi în locuri publice aglomerate. Muzica numerelor mari, cum ar veni.

Punct, contrapunct.

Turbata făptură

E o mare figură. Face spume la gură și spurcă tot ce aburcă. Însă, pe fond, e un suflet blond. Face spectacol doar pentru oracol. Și nu din răutate, ci din lipsă de greutate.

Făptura turbată, de domnii-i lăsată — lângă ușă, afară pe tușă.

Vorace, fiara

Trebuință de niciunele n-are pentru ațâțare. Poartă-n nările-i ciulite strașnice izuri din gâlgâitorul sânge. Macrul gust al cărnii pe limbă i se rostogolește întruna. Iar colții — colții la pândă precum junghere de sfârtecat îi stau.

Vorace, fiara mestecă-n arenă; sub reflectoare, în urale.

Luna plină și punga goală

Când prima crește, cealaltă descrește. Nu cred că e neapărat o relație matematică, dar sigur au o relație ele două. Observațiile empirice nu se înșeală niciodată, fiind monogame, asemenea guguștiucilor.

De unde și vorba, făcută celebră de Marin Preda prin gura lui Ilie Moromete: “N-am. De unde să-ți dau, dacă n-am?”

Stanca sta-n castan ca Stan

Stanca și Stan au probabil niște probleme masive dacă preferă să stea într-un castan. Dintre toți copacii, să-l alegi tocmai pe ăla care face fructe cu ghimpi, fructe ce au semințele ca niște mobilier traforat la ciocan de Piticul Barbă-Cot după ce și-a pierdut mințile, nu-i chiar de șagă.

Bine, asta dacă cei doi nu sunt cumva o coțofană și un coțofan de castan.

Oameni și câini

E o zicere atribuită lui Jim Rohn, “tăticul” speakerilor motivaționali americani (un fel de evangheliști mireni), că omul este media celor cinci persoane cu care-și petrece cel mai mult timp. Nu în ideea de medie aritmetică — doh! — ci în sensul că cei din jur îți modelează standardele, aspirațiile și comportamentul prin expunere repetată, normalizare și influență reciprocă.

E un sâmbure de adevăr în asta, dar aș argumenta că nu doar oamenii din anturajul tău te modelează, ci și câinii cărora le-ai făcut loc în viața ta. Și cu care ai împărțit o privire, o îmbucătură, o bucurie, o suferință.

Strunga oamenilor

Am în minte imaginea apocaliptic-distopică a tuturor oamenilor de pe Pământ, mânați de la spate și îngrămădiți într-un țarc. După ce au fost strânși de pe coclauri, cu burta mai mult sau mai puțin pusă la cale. Și lăsați apoi să-și câștige libertatea trecând printr-o strungă, unde pot fi mulși ori tunși, după caz.

Iar dacă-i clar cine-s păstorii și ajutoarele lor, deloc limpede este cine-i stăpânul sau cine-s stăpânii.

Starea de vine

Uneori, în viața de culegător de cuvinte, de potrivitor de propoziții, de frezor de fraze, simți când vine o carte. Un soi de neastâmpăr interior. Un tremolo în suflet. Un susur din adâncuri.

Iar cum fluturii-s deja antamați pentru alte daravele, starea asta este ceea ce aș numi “albine în stomac”.

Levitații, meditații, nevrozații

În zilele noastre, pacea interioară se distribuie pe bază de abonament lunar, cu medalii pentru consecvență, întreceri cu prietenii și provocări de câte 10 zile în care înveți să respiri corect, complet și conștient. Mindfulness-ul este noul detergent universal: scoate petele de anxietate, albește trăirile, parfumează aura.

Iar partea cea mai mișto este că acum poți să-ți pui KPI-uri la tot ce te face mai zen și mai prezent: 15 minute de respirație, 3 afirmații pozitive, 1 intrare nouă în jurnalul de recunoștință, 0 gânduri toxice. Fiindcă de ce să nu faci nevroze și pe dezvoltarea personală?

Parcă-l și văd pe Ștefan Cel Mare în fața oștirii strânse-n grabă ca să se-ncontreze cu armia turcească, după un sfert de ceas de ciufulire a zenului în mod organizat:

— Levitați, răzeșii mei?

— Levităm, Măria Ta!

Gaslighting, un alt exemplu de copywriting

Că engleza este lingua franca a zilelor noastre e dincolo de orice îndoială. A ajuns să domine copios ca extindere globală și număr total de vorbitori orice altă limbă de pe Pământ. Pe lângă Imperiul Internet, Imperiul Britanic a fost pistol cu apă în privința asta.

Dar dincolo de statutul de limbă comună universală, engleza e un izvor constant de cuvinte noi pentru restul graiurilor. Nu doar pentru că aceste cuvinte au sonorități care plac urechilor vorbitorilor de alte limbi, ci și pentru că sunt adesea intraductibile fără ajutorul unor propoziții. Plus că de multe ori respectivele împrumuturi au origini culturale foarte specifice.

Cuvântul gaslighting vine din titlul filmului Gaslight din 1944, bazat pe o piesă de teatru a dramaturgului britanic Patrick Hamilton — film ce i-a adus lui Ingrid Bergman primul din cele trei premii Oscar din carieră. Și definește ceea ce a devenit loc comun în lumea modernă, amplificat cu asupra de măsură de când un oranjutan a irupt pe scena globală și a umplut lumea de fake news & alternative facts: ceea ce vezi cu ochii tăi și auzi cu urechile tale nu este adevărat. Este doar rodul imaginației sau nebuniei tale. Adevărat este numai ce îți spun aceia care pot să te grab by the pussy că-i adevărat.

Gaslighting, adică un fel de copywriting al minciunii repetate de abuzatori de pe toate meridianele lumii.

Împilați și împiloși

Legile fizicii funcționează diferit pentru ei: unii sunt împinși de sus în jos, iar ceilalți sunt împinși de sus în sus. Și e numai vina gravitației, fiindcă are favoriți care i-au crescut enorm — stufoși, sulfuroși, scrofuloși.

Primii, care sunt mereu cei din urmă, sar ca niște bile sprintene de plumb dotate cu foreze la un capăt. Cei din urmă, mereu primii, țopăie precum rachetele intercontinentale dotate cu motoare de navetă spațială.

Dar în rest, viața e dreaptă, chiar dacă nu are niciodată monedele și bancnotele potrivite.

Strepezire, Sire?

De dincolo de gard, strugurii arată extrem de îmbietor, dar sunt acri.

De dincoace de gard, ce arată drept struguri sunt mere pădurețe.

Smiorcița, nu Miorița

Balada care ne curge prin vene, nouă, românilor, este ea însăși un mare smiorc de la cap la coadă. Și cred că numele oii năzdrăvane, care mână de la spate etosul românesc, ar trebui adus la zi.

Că, vorba aceea, nici România de astăzi nu se mai cheamă Principatele Uimite Române.

Emudromader

Fiindcă istoria struțocămilei este mai îmbârligată decât o hieroglifă, m-am simțit obligat. Să-mi aduc modesta contribuție la dulcele grai daco-românesc cu un sinonim care să nu fie deloc ambiguu.

Emudromaderul este struțocămila fără Kant Emir.

La mentă ție, lamentămie

Am trăit 17 ani, 3 luni și 2 zile sub ocupația comunistă. Adică fix cu 6.302 zile peste doza maximă recomandată omului, care este 0 (zero).

În timpul ocupației, totul era minunat, împlinirile erau mărețe, viitorul luminos și trecutul glorios (nu cel burghezo-moșieresc, ci acela foarte îndepărtat!), toată lumea avea un serviciu, nimeni nu murea de foame și toți aveam de toate. Motiv pentru care nimeni nu se plângea de nimic, fiindcă altfel te mânca reeducarea, spitalul de psihiatrie, pușcăria sau glonțul — după caz și după cum cădeau zarurile.

Nu am habar cum era răstimp în lumea liberă, fiindcă în lagărul concentraționar comunist era așa de bine, că puștile grănicerilor stăteau întotdeauna îndreptate spre interiorul țării. Dar tind să cred că în vremurile acelea nici în lumea liberă oamenii nu erau niște Mimosa pudica, să se aricească la cea mai vagă neplăcere.

Ce ne-au pus ăștia în apă și-n aer în ultimii patruj’ de ani, de a ajuns omenirea un cor de babe plângăcioase cărora nimic nu le priește și totul le puțește?

Supermarket

Mă întreb uneori lucruri din ciclul “ce-ar fi fost dacă”. De cele mai multe ori, ca să mă amuz de tot felul de scenarii abracadabrante.

M-am gândit deunăzi cum ar fi fost dacă noi, românii, am fi avut o obsesie similară cu a francezilor în privința limbii ce o vorbim. Bine, folosesc “similară” într-un mod foarte lax, că la cum suntem o nație a extremelor, sunt absolut convins că am fi dus lucrurile pe nebănuite culmi și neînchipuite hăuri. Cum l-am fi botezat pe “supermarket” în româna neaoșă?

Arhitârg? Superpiață? Megaiarmaroc?