Ca Nicu la căciula ta

N-am idee. Dacă există o echipă locală de fotbal în stațiunea Căciulata, cea care este pentru orașul Călimănești exact ceea ce este Mamaia pentru orașul Constanța.

Dar dacă există, musai ar trebui să fie numită FC Canicula Căciulata. Că dacă nu facem de-astea nici în vâlcea, atunci ce ne mai trebuie purcea?

Ploaia care va veni

Vara anului 1977, probabil cândva în luna iulie. Vatra Dornei, în celălalt colț al țării față de Timișoara. Cu părinții, veniți la ceva tratamente balneo. Stăm “la gazdă”, într-o casă al cărei gard din spatele curții are ieșire directă spre apa repede a Dornei. Îmi place să mă uit la apele năvalnice, ce fac să dispară cât ai clipi bucățile de lemn pe care reușesc să le arunc în râu. Dar cel mai mult îmi place să mă joc în Parcul Central. Sunt mulți copii de vârsta mea — localnici, dar și cei veniți ca turiști, la fel ca mine.

Mă aflu la vârsta la care îmi fac prieteni mai repede decât respir, dar și la vârsta la care îmi este teribil de frică de ploaie. Nu știu de ce — și, teoretic, nici nu aș fi avut vreun motiv: petrecusem deja mult timp până atunci în satul bunicilor din Vâlcea. Fusesem martor la furtuni năprasnice, zăpezi apocaliptice, arșiță năucitoare. Iar pentru țărani, fenomenele naturii erau ceva obișnuit, ba chiar banal, dacă nu le afectau animalele de pe lângă casă ori ceea ce cultiva fiecare pe palma de pământ care nu le fusese luată cu japca la “colectivizare”.

Se strâng nori încruntați pe cer, iar în depărtări se aud tunete. Copiii din parc spun că vine ploaie mare și că ei se duc “acasă”. Nu știu dacă m-am rugat sau nu de părinți să plecăm și noi, iar ei, ca niște adulți cu capul pe umeri, mi-or fi spus că nu vine nicio ploaie sau, dacă vine, avem umbrelă. Cert este că, după un bubuit mai aprig, mi-am luat tălpășița din parc.

M-au găsit după vreo două ceasuri, în casa gazdei, cocoțat în vârful patului, după ce mă căutaseră înnebuniți prin toată stațiunea. Cum a reușit un copil ce încă nu împlinise 5 ani să nu se rătăcească printr-un oraș aproape străin? Probabil că firea de copil curios, căruia îi plăcea să observe lucruri, mă făcuse să “înregistrez” în detaliu drumul dintre casa gazdei și parc, drum parcurs deja de câteva ori până în acea zi.

Dar tot atât de probabil că și frica este un motivator puternic — dacă nu chiar cel mai.

Crasă, albă și frumoasă

A fost odată ca niciodată o vreme când, în balanța pentru pețitul unei mirese, trei lucruri atârnau cel mai greu. Fata să fie grasă — semn de belșug. Fata să fie albă — semn că era pricepută la muncile casei, nu la cele ale câmpului. Fata să fie frumoasă — semn că putea la rândul ei să aducă pe lume feți frumoși.

Dar asta a fost odată, la barbarii care ne-au precedat. Noi suntem oameni civilizați, moderni și evoluați, avem cu totul alte etaloane. Ignoranța și gogomăniile debitate cu maximum de aplomb. Rasa corectă, plăcută și avantajoasă. Admirația fără saț față de propriul chip oglindit în ochii celorlalți.

De-aia a și ajuns mireasa zilelor noastre să ne pețească ea pe noi. Dar și să poarte șapcă roșie, ca nu cumva s-o deoache careva.

Greșeala în stăruință

Mi se spunea Căposu’. Și nu doar pentru că sunt apropitar de ditamai dovleac așezat pe umeri între două toarte. Ci mai ales pentru că adesea păream la fel de încăpățânat ca un asin care ține morțiș să meargă “cea”, deși i se cere pe toate vocile și tonurile posibile să o ia “hăis”.

Multă vreme am urmat filozofia lui “zi ca ei și fă ca tine” — foc la care m-am și fript de multe ori. Nu neapărat din cauza ideii plastic exprimate prin vorba “dacă-ți spun doi oameni că ești beat, te duci să te culci”, ci pe motiv că odată ce o ții langa cu “cea” al tău, te trezești singur-cuc la cârmă. Ori tu, ca individ, ai în esență un control extrem de limitat asupra lucrurilor. Și, după un timp de luat palme cu copita, dacă nu ești catâr-catâr, ajungi la concluzia că greșeala în stăruință e o nebunie tot la fel de mare ca stăruința în greșeală.

Așa că acum, când mi se zice “hăis” după ce am argumentat de ce ar trebui să “cea”, întreb doar în ce unghi și cât de repede.

Mirificul mirobolant

Mirobolant e un cuvânt cu desaga plină. Până să ajungă la sensul de “extraordinar” a fost un tip de fruct uscat asemănător unei prune — numit myrobolan în franceză — și folosit odinioară ca leac. Noël Lebreton de Hauteroche, un actor și dramaturg francez din secolul XVII, pornind poate de la faptul că acesta arată ca o pilulă, a dat într-o piesă de-a lui numele Myrobolan unui medic care vindeca orice cu niște pilule. Și cum pilulele acestea păreau de-a dreptul miraculoase, a ajuns și “mirobolant” să devină sinonim cu “prea frumos ca să fie adevărat”.

Iar cu inflația de mirobolant din zilele noastre nu știu, zău, ce-i de făcut.

Câșlegile Paștelui

Duduie grătarele și curge pelinul în perioada aceasta cunoscută mai anțărț sub numele de câșlegi. Una dintre cele patru perioade lungi din an în care nu se postește și e liber la dulce — orice ar însemna dulcele cu pricina pentru cei născuți direct creștini în urma împreunării lui Decebal cu Traian.

Adică pentru românul din noi, cumpătat și deloc om al extremelor, dezmăț.

Pânza de păianjen

În timp ce priveam o pânză de păianjen — pe care nu se legăna niciun elefant — mi-am dat seama că aceasta este o metaforă oximoronică, în funcție de perspectiva din care este privită. Locuri sau unghere neatinse, neumblate, nederanjate din marșul entropic spre descompunere. Plasă de captat tot ce vâjâie vivace și cu vioiciune prin eter, de la idei fâlfâitoare la cultură pop trecătoare.

Uite așa se întâmplă când te uiți la lucruri și lucrurile se uită înapoi la tine.

Giganta coincidență

În istoria mitică a Pământului, giganții au jucat un rol important. De la zidirea lumii, la prăbușirea ei, potrivit legendei. Atlas, Goliat, Cronos — niște uriași.

Dar nu și în ceea ce privește genul. Niciun cuvânt despre gigantele lor mame, soții ori fiice.

Coincidență?

Cei ce le-au dat nume

Ibanez este unul din principalii producători de chitare din lume. De fapt, după Fender și Gibson, ei ar cam fi pe locul trei — și abia în urma lor ar veni PRS și Yamaha (cel mai mare producător de instrumente muzicale din lume).

Deși sunt cunoscuți în special pentru chitarele electrice, Ibanez fac de multe decenii deja și excelente chitare acustice. Ceea ce mi s-a părut mereu nostim la ei este că, în ciuda numelui cu sonorități spaniole, sunt de fapt o companie japoneză (la fel ca Yamaha), fără niciun fel de legătură cu Spania. Drept este că a existat în secolul XIX un lutier spaniol, Salvador Ibañez, care a înființat în Valencia un atelier ce a produs chitare până pe la jumătatea secolului XX. Divizia de instrumente muzicale a unei rețele locale de librării a început să importe în Japonia chitare Ibañez după Primul Război Mondial și cum în vremurile acelea produsele japoneze erau ceea ce sunt astăzi produsele chinezești (copii ieftine și proaste — însă multe), n-a trecut mult până să producă propriile imitații. Inițial, chitarele Ibanez se numeau chiar Ibanez Salvador, apoi a rămas doar numele Ibanez, dar cu transliterația în japoneză a pronunției spaniole (e-baniizu). Abia în anii ‘80 au trecut la pronunția englezească (aibanizu), așa cum îi știe lumea astăzi.

Încă un prilej să ne scoatem pălăria în fața lui Adam, cel care a creat un nume pentru toate viețuitoarele Pământului.

Felicitările, masa și dansul

Nicio invitație la nuntă care se respectă nu poate omite tripleta de aur a parangheliei punerii pirostriilor. Fiindcă ea este cea care frăgezește darul manual, înainte de a fi parcat în casa de piatră.

Preludiul lubrifiază, nu e pierdere de vreme.

Veselă, gălăgia

Prefer liniștea. Nu mă plictisesc cu mine însumi. Și nici nu mi-e frică să rămân singur cu un buchețel de gânduri prinse-n cosițe. Poate pentru că sunt unul dintre copii autonomi și independenți ai anilor ‘70 sau poate pentru că am de un tir de vreme obișnuința lui eu și cu mine în fața paginii albe — ori cine știe, poate o combinație între acestea.

Dar câteodată simt nevoia să-mi susure-n timpane clinchet de vorbă, rumoare, râsete, zgomote, cacofonii, gălăgii. De genul celor pe care le poți auzi în locuri publice aglomerate. Muzica numerelor mari, cum ar veni.

Punct, contrapunct.

Turbata făptură

E o mare figură. Face spume la gură și spurcă tot ce aburcă. Însă, pe fond, e un suflet blond. Face spectacol doar pentru oracol. Și nu din răutate, ci din lipsă de greutate.

Făptura turbată, de domnii-i lăsată — lângă ușă, afară pe tușă.

Vorace, fiara

Trebuință de niciunele n-are pentru ațâțare. Poartă-n nările-i ciulite strașnice izuri din gâlgâitorul sânge. Macrul gust al cărnii pe limbă i se rostogolește întruna. Iar colții — colții la pândă precum junghere de sfârtecat îi stau.

Vorace, fiara mestecă-n arenă; sub reflectoare, în urale.

Luna plină și punga goală

Când prima crește, cealaltă descrește. Nu cred că e neapărat o relație matematică, dar sigur au o relație ele două. Observațiile empirice nu se înșeală niciodată, fiind monogame, asemenea guguștiucilor.

De unde și vorba, făcută celebră de Marin Preda prin gura lui Ilie Moromete: “N-am. De unde să-ți dau, dacă n-am?”

Stanca sta-n castan ca Stan

Stanca și Stan au probabil niște probleme masive dacă preferă să stea într-un castan. Dintre toți copacii, să-l alegi tocmai pe ăla care face fructe cu ghimpi, fructe ce au semințele ca niște mobilier traforat la ciocan de Piticul Barbă-Cot după ce și-a pierdut mințile, nu-i chiar de șagă.

Bine, asta dacă cei doi nu sunt cumva o coțofană și un coțofan de castan.

Oameni și câini

E o zicere atribuită lui Jim Rohn, “tăticul” speakerilor motivaționali americani (un fel de evangheliști mireni), că omul este media celor cinci persoane cu care-și petrece cel mai mult timp. Nu în ideea de medie aritmetică — doh! — ci în sensul că cei din jur îți modelează standardele, aspirațiile și comportamentul prin expunere repetată, normalizare și influență reciprocă.

E un sâmbure de adevăr în asta, dar aș argumenta că nu doar oamenii din anturajul tău te modelează, ci și câinii cărora le-ai făcut loc în viața ta. Și cu care ai împărțit o privire, o îmbucătură, o bucurie, o suferință.

Strunga oamenilor

Am în minte imaginea apocaliptic-distopică a tuturor oamenilor de pe Pământ, mânați de la spate și îngrămădiți într-un țarc. După ce au fost strânși de pe coclauri, cu burta mai mult sau mai puțin pusă la cale. Și lăsați apoi să-și câștige libertatea trecând printr-o strungă, unde pot fi mulși ori tunși, după caz.

Iar dacă-i clar cine-s păstorii și ajutoarele lor, deloc limpede este cine-i stăpânul sau cine-s stăpânii.

Starea de vine

Uneori, în viața de culegător de cuvinte, de potrivitor de propoziții, de frezor de fraze, simți când vine o carte. Un soi de neastâmpăr interior. Un tremolo în suflet. Un susur din adâncuri.

Iar cum fluturii-s deja antamați pentru alte daravele, starea asta este ceea ce aș numi “albine în stomac”.

Levitații, meditații, nevrozații

În zilele noastre, pacea interioară se distribuie pe bază de abonament lunar, cu medalii pentru consecvență, întreceri cu prietenii și provocări de câte 10 zile în care înveți să respiri corect, complet și conștient. Mindfulness-ul este noul detergent universal: scoate petele de anxietate, albește trăirile, parfumează aura.

Iar partea cea mai mișto este că acum poți să-ți pui KPI-uri la tot ce te face mai zen și mai prezent: 15 minute de respirație, 3 afirmații pozitive, 1 intrare nouă în jurnalul de recunoștință, 0 gânduri toxice. Fiindcă de ce să nu faci nevroze și pe dezvoltarea personală?

Parcă-l și văd pe Ștefan Cel Mare în fața oștirii strânse-n grabă ca să se-ncontreze cu armia turcească, după un sfert de ceas de ciufulire a zenului în mod organizat:

— Levitați, răzeșii mei?

— Levităm, Măria Ta!

Gaslighting, un alt exemplu de copywriting

Că engleza este lingua franca a zilelor noastre e dincolo de orice îndoială. A ajuns să domine copios ca extindere globală și număr total de vorbitori orice altă limbă de pe Pământ. Pe lângă Imperiul Internet, Imperiul Britanic a fost pistol cu apă în privința asta.

Dar dincolo de statutul de limbă comună universală, engleza e un izvor constant de cuvinte noi pentru restul graiurilor. Nu doar pentru că aceste cuvinte au sonorități care plac urechilor vorbitorilor de alte limbi, ci și pentru că sunt adesea intraductibile fără ajutorul unor propoziții. Plus că de multe ori respectivele împrumuturi au origini culturale foarte specifice.

Cuvântul gaslighting vine din titlul filmului Gaslight din 1944, bazat pe o piesă de teatru a dramaturgului britanic Patrick Hamilton — film ce i-a adus lui Ingrid Bergman primul din cele trei premii Oscar din carieră. Și definește ceea ce a devenit loc comun în lumea modernă, amplificat cu asupra de măsură de când un oranjutan a irupt pe scena globală și a umplut lumea de fake news & alternative facts: ceea ce vezi cu ochii tăi și auzi cu urechile tale nu este adevărat. Este doar rodul imaginației sau nebuniei tale. Adevărat este numai ce îți spun aceia care pot să te grab by the pussy că-i adevărat.

Gaslighting, adică un fel de copywriting al minciunii repetate de abuzatori de pe toate meridianele lumii.