Oameni și câini

E o zicere atribuită lui Jim Rohn, “tăticul” speakerilor motivaționali americani (un fel de evangheliști mireni), că omul este media celor cinci persoane cu care-și petrece cel mai mult timp. Nu în ideea de medie aritmetică — doh! — ci în sensul că cei din jur îți modelează standardele, aspirațiile și comportamentul prin expunere repetată, normalizare și influență reciprocă.

E un sâmbure de adevăr în asta, dar aș argumenta că nu doar oamenii din anturajul tău te modelează, ci și câinii cărora le-ai făcut loc în viața ta. Și cu care ai împărțit o privire, o îmbucătură, o bucurie, o suferință.

Strunga oamenilor

Am în minte imaginea apocaliptic-distopică a tuturor oamenilor de pe Pământ, mânați de la spate și îngrămădiți într-un țarc. După ce au fost strânși de pe coclauri, cu burta mai mult sau mai puțin pusă la cale. Și lăsați apoi să-și câștige libertatea trecând printr-o strungă, unde pot fi mulși ori tunși, după caz.

Iar dacă-i clar cine-s păstorii și ajutoarele lor, deloc limpede este cine-i stăpânul sau cine-s stăpânii.

Starea de vine

Uneori, în viața de culegător de cuvinte, de potrivitor de propoziții, de frezor de fraze, simți când vine o carte. Un soi de neastâmpăr interior. Un tremolo în suflet. Un susur din adâncuri.

Iar cum fluturii-s deja antamați pentru alte daravele, starea asta este ceea ce aș numi “albine în stomac”.

Levitații, meditații, nevrozații

În zilele noastre, pacea interioară se distribuie pe bază de abonament lunar, cu medalii pentru consecvență, întreceri cu prietenii și provocări de câte 10 zile în care înveți să respiri corect, complet și conștient. Mindfulness-ul este noul detergent universal: scoate petele de anxietate, albește trăirile, parfumează aura.

Iar partea cea mai mișto este că acum poți să-ți pui KPI-uri la tot ce te face mai zen și mai prezent: 15 minute de respirație, 3 afirmații pozitive, 1 intrare nouă în jurnalul de recunoștință, 0 gânduri toxice. Fiindcă de ce să nu faci nevroze și pe dezvoltarea personală?

Parcă-l și văd pe Ștefan Cel Mare în fața oștirii strânse-n grabă ca să se-ncontreze cu armia turcească, după un sfert de ceas de ciufulire a zenului în mod organizat:

— Levitați, răzeșii mei?

— Levităm, Măria Ta!

Gaslighting, un alt exemplu de copywriting

Că engleza este lingua franca a zilelor noastre e dincolo de orice îndoială. A ajuns să domine copios ca extindere globală și număr total de vorbitori orice altă limbă de pe Pământ. Pe lângă Imperiul Internet, Imperiul Britanic a fost pistol cu apă în privința asta.

Dar dincolo de statutul de limbă comună universală, engleza e un izvor constant de cuvinte noi pentru restul graiurilor. Nu doar pentru că aceste cuvinte au sonorități care plac urechilor vorbitorilor de alte limbi, ci și pentru că sunt adesea intraductibile fără ajutorul unor propoziții. Plus că de multe ori respectivele împrumuturi au origini culturale foarte specifice.

Cuvântul gaslighting vine din titlul filmului Gaslight din 1944, bazat pe o piesă de teatru a dramaturgului britanic Patrick Hamilton — film ce i-a adus lui Ingrid Bergman primul din cele trei premii Oscar din carieră. Și definește ceea ce a devenit loc comun în lumea modernă, amplificat cu asupra de măsură de când un oranjutan a irupt pe scena globală și a umplut lumea de fake news & alternative facts: ceea ce vezi cu ochii tăi și auzi cu urechile tale nu este adevărat. Este doar rodul imaginației sau nebuniei tale. Adevărat este numai ce îți spun aceia care pot să te grab by the pussy că-i adevărat.

Gaslighting, adică un fel de copywriting al minciunii repetate de abuzatori de pe toate meridianele lumii.

Un’ ni sunt mustețile de altădat’?

Orice bărbat serios avea pe vremuri una. Ce să mai zic de marii noștri condeieri — are notorietate aproape exclusivă fotografia de pe vremea când Mișul Național încă nu schimbase prefixul în 2; ca adult însă, Eminescu a fost toată viața purtător de mustață.

Nenea Iancu. Mustăciosul ăla nașpet de Săndel Macedonski. Neluțu Creangă, răspopitul. Kogălniceanu, Maiorescu, Alecsandri, Delavrancea, Vlahuță. Ion Barbu. Tudor Arghezi. Nicolae Labiș, care n-a avut norocul să-i crească de-a binelea tuleiele din mustăcioară.

Cred că sunt cel puțin 30 de ani de când mustața a ieșit din uz. Iar azi, când mai zăresc câte una circulând prin lume, mă simt ca pe vremea copilăriei petrecute sub ocupația comunistă, când vedeam pe stradă o mașină care nu era Dacia.

Împilați și împiloși

Legile fizicii funcționează diferit pentru ei: unii sunt împinși de sus în jos, iar ceilalți sunt împinși de sus în sus. Și e numai vina gravitației, fiindcă are favoriți care i-au crescut enorm — stufoși, sulfuroși, scrofuloși.

Primii, care sunt mereu cei din urmă, sar ca niște bile sprintene de plumb dotate cu foreze la un capăt. Cei din urmă, mereu primii, țopăie precum rachetele intercontinentale dotate cu motoare de navetă spațială.

Dar în rest, viața e dreaptă, chiar dacă nu are niciodată monedele și bancnotele potrivite.

Strepezire, Sire?

De dincolo de gard, strugurii arată extrem de îmbietor, dar sunt acri.

De dincoace de gard, ce arată drept struguri sunt mere pădurețe.

Smiorcița, nu Miorița

Balada care ne curge prin vene, nouă, românilor, este ea însăși un mare smiorc de la cap la coadă. Și cred că numele oii năzdrăvane, care mână de la spate etosul românesc, ar trebui adus la zi.

Că, vorba aceea, nici România de astăzi nu se mai cheamă Principatele Uimite Române.

Emudromader

Fiindcă istoria struțocămilei este mai îmbârligată decât o hieroglifă, m-am simțit obligat. Să-mi aduc modesta contribuție la dulcele grai daco-românesc cu un sinonim care să nu fie deloc ambiguu.

Emudromaderul este struțocămila fără Kant Emir.

La mentă ție, lamentămie

Am trăit 17 ani, 3 luni și 2 zile sub ocupația comunistă. Adică fix cu 6.302 zile peste doza maximă recomandată omului, care este 0 (zero).

În timpul ocupației, totul era minunat, împlinirile erau mărețe, viitorul luminos și trecutul glorios (nu cel burghezo-moșieresc, ci acela foarte îndepărtat!), toată lumea avea un serviciu, nimeni nu murea de foame și toți aveam de toate. Motiv pentru care nimeni nu se plângea de nimic, fiindcă altfel te mânca reeducarea, spitalul de psihiatrie, pușcăria sau glonțul — după caz și după cum cădeau zarurile.

Nu am habar cum era răstimp în lumea liberă, fiindcă în lagărul concentraționar comunist era așa de bine, că puștile grănicerilor stăteau întotdeauna îndreptate spre interiorul țării. Dar tind să cred că în vremurile acelea nici în lumea liberă oamenii nu erau niște Mimosa pudica, să se aricească la cea mai vagă neplăcere.

Ce ne-au pus ăștia în apă și-n aer în ultimii patruj’ de ani, de a ajuns omenirea un cor de babe plângăcioase cărora nimic nu le priește și totul le puțește?

Supermarket

Mă întreb uneori lucruri din ciclul “ce-ar fi fost dacă”. De cele mai multe ori, ca să mă amuz de tot felul de scenarii abracadabrante.

M-am gândit deunăzi cum ar fi fost dacă noi, românii, am fi avut o obsesie similară cu a francezilor în privința limbii ce o vorbim. Bine, folosesc “similară” într-un mod foarte lax, că la cum suntem o nație a extremelor, sunt absolut convins că am fi dus lucrurile pe nebănuite culmi și neînchipuite hăuri. Cum l-am fi botezat pe “supermarket” în româna neaoșă?

Arhitârg? Superpiață? Megaiarmaroc?

Get Back and get real

Sunt fan The Beatles de multe decenii deja. Deși The Fab Four s-au despărțit cu vreo doi ani și jumătate înainte de a mă naște, muzica lor mi-a fost coloană sonoră toată viața.

Iar documentarul lui Peter Jackson, Get Back, este de departe preferatul meu în materie de “istoriografie” The Beatles. Motivul principal fiind acela că arată în culori și pe îndelete (sunt aproape 8 ore de film) cât de fragil, de imprevizibil și de miraculos este actul de creație.

E o adevărată minune că noi, oamenii, putem crea “frumuseți și prețuri noi”, vorba poetului, din tot ce avem la îndemână, fie chiar și “bube, mucegaiuri și noroi”. Și e o crasă tâmpenie că niște algoritmi ar putea face în vecii vecilor așa ceva.

De ce nță?

Pentru că este ceva ce depinde 100% de fiecare dintre noi. Nu de univers, nu de întâmplare, nu de bani, nu de circumstanțe, nu de diplome, nu de educație, nu de vârstă, nu de IQ / EQ, nu de poziția în societate.

Să fii o persoană decentă este pur și simplu o alegere pe care o faci. Și, ca un optimist incurabil ce mă aflu, consider că majoritatea oamenilor sunt persoane decente. Doar că trăim într-o epocă unde atenția omului este un veritabil Eldorado, care produce mii și mii de tone de aur în fiecare an. Iar indecența și imundul au proeminența Munților Himalaya când vine vorba de captarea atenției.

Nță, pentru că în adâncul sufletului, fiecare om tânjește să fie la primire.

Zenul mioritic sau de ce e pătrunjelul verde

În Grădina Maicii Domnului zenul omului românesc se cheamă resemnare fatalistă. De unde și ideile care se macină în mentalul colectiv precum grâul într-o moară ce a turbat și nu se mai oprește.

Capul plecat sabia nu-l taie. Suntem prea mici ca să putem face noi ceva. Cel mai bine este să rămânem aici, pe margine, și să spargem semințe în timp ce așteptăm vizita soartei. Sunt interese mari la mijloc, iar noi am căzut de fazani fix în centru. N-avem nicio vină că ne-a pus Dumnezeu la răscrucea lumii, în calea tuturor imperiilor.

Frate Decebal, nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci!

Bibelouri de porțelan

N-am de gând să fac pe elefantul. Cu trompa prea lungă, aterizat într-un cotlon prea strâmt. Dar simt că aș strivi nițel corola de minuni a lumii.

Cu gândul că am dat bibelourile de porțelan, afișate pe vremuri în vitrina din sufragerie, pe alte bibelouri, afișate de vreo 15–20 de ani sub formă de pixeli, pe rețelele sociale. Din același impuls fundamental de a ne colmata golurile interioare cu like-urile celor veniți în vizită.

Subcultură luată cu nejustificată ură

Am fost expus la manele încă de dinainte ca acestea să fie botezate astfel. De pe la sfârșitul anilor ‘70 și începutul anilor ‘80, în Timișoara (și în Banat, în general) căpătase popularitate ceea ce era numit pe atunci “muzică populară sârbească”, un soi de fuziune între pop, folk, ritmuri balcanice și ritmuri orientale ieșită din amestecul de națiuni, religii și tradiții din Iugoslavia acelor ani.

Ca idee despre nivelul de popularitate, în 1984 Lepa Brena, vedeta iugoslavă în mare vogă pe atunci, strânsese vreun sfert din populația Timișoarei la un concert pe cel mai mare stadion din oraș. Și cum în acei ani exista celebra Ócska Piac (“piață de vechituri” în maghiară), cunoscută în toată țara, “muzica populară sârbească” a depășit ușor granițele Banatului.

Nu am idee cum a nimerit genul acesta de muzică să fie îmbrățișat (compozițional și interpretativ) în special de comunitatea romă din România. Cert este că după Eliberarea de sub ocupația comunistă, manelele au ajuns să fie identificate cu această etnie, pe care românul verde o urăște visceral. Și cum, ca neam, ne definește invidia mai mult decât orice, toți suntem la o adică români verzi.

Iar între lăutarii de ieri și maneliștii de azi se întinde o Mare Neagră de prejudecăți.

Străinii, aurul și suveranilenii

La ceasurile amurgului de an, merită să ne îndreptăm pios gândurile spre cei mai patrioți dintre patrioții patriotismului patriotic românesc.

Dacă n-ar sta cei mai români dintre românii românești ai României cu ochii cât cepele pe mersul treburilor, străinul cel hulpav ar hali și cel din urmă grămuleț de aur rămas prin subsolurile scumpei noastre țărișoare.

De veghe, cu vigilență și cu vrednicie, pavăză la neasemuitele bogății de pe meleagurile Grădinii Maicii Domnului, doar cine își iubește glia mult iubită cu cea mai iubitoare iubire care iubește iubind poate sta chezaș.

Că adică ce, n-avem și noi hulpavii noștri, care simt românește până li se umezește?

Metaforism metapsihic

Ferestrele de oportunitate se deschid de la sine, n-au nevoie de o mână binevoitoare. În schimb, ușile trebuie deschise de cineva din interior, fiindcă broasca-i recalcitrantă nevoie mare.

E al naibii de greu să fii Arhitect.

Mai tare decât pasta de mici

Întotdeauna m-au distrat oamenii care se iau (prea) în serios. Nu știu exact ce încearcă ei să compenseze — și evident că sunt lucruri diferite de la caz la caz — dar respectivul resort psihologic are mai mereu rezultate de-a dreptul hilare.

Datul de importanță pe modul autoerotic, explicând oricui are urechi de auzit ce mari fapte de vitejie, inteligență, bunătate ș.a.m.d. ai comis, îmi pare mai comic decât o serie de gaguri din perioada filmelor mute.

Dar acum cu toată serios-zitatea: să ridici atâta valoare deasupra capului, la stilul smuls, nu-i de colea.