Părul de găină și pielea măciucă

Onofrei de Apoi era un efeb bine încleiat, cu părul de găină și pielea măciucă. La ceafă era prevăzut cu un mâner de care se putea ține oricine, cu condiția să-i fie rudă până la gradul patru inclusiv nași de divorț și cumetri cu centimetri.

Dimineața, Onofrei își presăra colb în cărare și se pieptăna pe-o coastă, până când toate firele de păr mustăceau sprâncenate. Pielea mai întâi o scutura de cucuie, iar în al cincilea rând o îmbrăca pe dos, cu șocurile electrice spre inimă. Astfel pregătit, putea să parcurgă aproape orice sentiment, de la fî la zât!

Într-o joi ca o zi de duminică zisă și “a orbului”, freza i-a depus un bou în buzunarul de la pieptarul pe care nu-l îmbrăcase niciodată. Onofrei l-a scărpinat între coarne cu gesturi distrate, din care cauză boul s-a depresurizat. Din el a ieșit un cucui de sex revoltător, care l-a strigat pe numele mic și i-a cerut cu împrumut fruntea până la chenzină.

Onofrei de Apoi a fost acordeon, motiv pentru care s-a restrâns provizoriu în bărbie. Până în toamna patriarhului, cucuiul l-a ocupat în întregime, a început să bea apă de ploaie și să primească sub streașină păsări călătoare.

Pe Onofrei îl mai apuca uneori de mâner și-l scotea la plimbare, cu părul în jos, să nu se ouă în public ca ultimul om de mai apoi.

Popcorn și floricele de porumb

Americanul, cu pragmatismul duduind în vene, a auzit boabele de porumb pocnind și a zis “popcorn”. Românul, privind probabil duios și cu siguranță flămând în ceaun, a mârâit că ce naiba s-a întâmplat cu mămăliga lui, fiindcă acum arată precum niște floricele pe câmpii.

Și e doar vina transhumanței, bat-o vina s-o bată. Că după mii de ani, i s-a prins omului românesc de gene precum scaieții de blana mioarelor. Așa că de-aia mai zăbovim un pic colo, ne abatem puțin pe dincolo, ne mai uităm la un picior de plai, mai fezandăm o gură de rai.

Românul nu s-a născut poet, s-a transhumat poet.

Profet frumos și galileană cosânzeană

Vine un moment în viață când ți se spune că ești prea mare ca să mai crezi în povești nemuritoare. Că nu există zmei, fete de împărat, cai care mănâncă jăratic, apă vie ori tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. După care te duci la școală și dai piept cu ora de religie.

De unde afli că viața fără de moarte este totuși posibilă, doar că nu-i pentru fieștecine. Că apa vie poate fi cu adevărat vie, însă numai atunci când este botezată apă sfințită. Și că de fapt ar fi undeva o împărăție, dar sunt mari dificultăți cu accederea. Iar împăratul n-are de dat pețitorilor mâna mezinei, ci trupul și sângele singurului său fiu.

Prea mare pentru povești, prea mic pentru îndoieli.

Omul și sexul

Un om, doi oameni. Genul substantivului: masculin. Deci la români omul nu poate fi decât un el. Adică un bărbat. Omul nu poate fi o femeie, deși nu-l împiedică absolut nimic să fie un animal.

O femeie poate fi cel mult o persoană. Dar o persoană nu e în mod necesar un om. De exemplu, o societate comercială este o persoană. Pe de altă parte, chiar dacă ea însăși nu este un om, nimic nu oprește o femeie să aibă un om al ei. Nici măcar nu importă că acesta se dovedește a fi de multe ori o brută.

Așadar, omule, deși mărimea nu contează, uite că e groasă. Neam dat dracului, zău!

Urlând indiferenți la lună

Măcar dacă...

Dacă măcar ar fi o soluție...

O soluție ar fi dacă măcar...

Sau, mai bine spus, dacă mă car ar fi o soluție.

Românii românioși din România româniilor de astăzi.

Luceferi și Luciferi

Lucifer a fost la început ditamai luceafărul.

Dar s-a întins mai mult decât îi era plapuma și s-a fript.

Așa că nu-i musai ca strălucirea de azi să o vedem și mâine. Uneori e doar cenușa care arde.

Ion. Sturion.

De niciunde, mi-a săgetat o chestiune printre neuroni și sinapse.

Dacă sturionul e un pește de apă sărată, înseamnă că Ionul e un om de ape tulburi?

Firește, nu e o chestiune de logică aici, ci una strict de metempsihoză.

Piți și Ponc

În general, vorbim de o ea și de un el. Însă la bun înțeles că în zilele acestea ale apocalipsei — apud casandrele de serviciu — declinările pot fi nenumărate: o ea și o ea, un el și un el, un ei și o ele etc. ș.a.m.d. ș.cl.

Îi recunoști dintr-o privire. Au iPhone Pro Max Super Ultra Extreme, fiindcă nu pot pune mâna pe telefoane de sărăntoci, cu râie. iPhone-uri la care de altfel stau nonstop cu ochii beliți, pentru că se simt binecuvântați și vor să-și trăiască fiecare clipă ca și cum ar fi ultima. Buze botoxate, trăsături bisturizate și corpuri tunate, că Mama Natură e o proastă care n-are habar ce-i frumos și place la lume. Accesorizare până în dinți și cât mai opulentă — se știe doar că metalul și pietrele prețioase au valoare negativă dacă 1. nu sunt etalate și 2. nu sunt în cantități industriale.

Dar și ei ne recunosc dintr-un foc. Suntem ăia verzi din care vorbește invidia. Deci suntem chit. Sau poate chiar chix.

Agenții Maldăr și Sculeru

Aș pune rămășag. Că pe undeva prin România profundă (Slobozia?), eventualele anchete din “Dosarele Chix” ale fenomenelor rap anormale ar fi conduse de acești doi agenți de la Biroul de Instigații din localitate.

Realitatea bate mereu ficțiunea la fundul gol pe magicele tărâmuri carpato-danubiano-mamaiotice.

Femeia fatală

Ai crede că are corespondent în sexul opus, dar nu. Casanova sau Don Juan sunt altă mâncare de pește răpitor.

Așa că rămâne ca de obicei în sarcina mea să propun ceva corespunzător, pentru următoarele ediții ale dicționarelor de limbă ce-o vorbim prost și-o scriem infect. Sarcina mea, cu care m-am însărcinat singur și benevol.

Bărbatul beleal.

Odiseea sau Uliseea?

Cred că ar trebui să ne hotărâm. Fie îi spunem lui Ulise pe numele lui adevărat, Odiseu, și rămânem fain-frumos cu odiseea în vocabular. Fie continuăm să-l numim Ulise pe Odiseu și atunci ar trebui să-i dăm brânci uliseei în dicționare în locul odiseei.

Că nu merge și cu porcul în bătătură și cu slănina-n pod.

Coropișniță

E un nume de familie cu o sonoritate remarcabilă. Ce destin fabulos ai putea avea dacă ai fi o Eugenia Coropișniță! Ori un Valerian Coropișniță.

Ce ți-e scris nu-i musai să-ți fie în frunte pus. Este îndeajuns și în certificatul de naștere.

Teroarea udă

A fost odată ca niciodată o vreme când greu încercatul popor român era luat prin surprindere în fiecare iarnă de venirea zăpezii. Drept răsplată, presa mioritică de largă circulație și adâncă trepanație nu mai prididea să tămâieze fiecare palmă de omăt căzută pleașcă din ceruri cu damfurile apocalipsei de imaginație, botezând-o mereu în același mod: teroarea albă.

Timpurile s-au schimbat, iar astăzi mai degrabă apele, ploile și furtunile ar ține frontispiciul tuturor organelor mass-media care-și respectă nobila misiune de a induce publicului isterii colective. Însă după preafericita intersectare a omului românesc cu tic-tacurile rețelelor globale, n-a mai rămas nimic în picioare.

Teroarea udă n-a avut nicio șansă.

Mă numesc Minu. Dopa Minu.

Ocupația: agent sub descoperire. Vechime în câmpul muncii: sute de mii spre milioane de ani. Cartier general: undeva în căpița de neuroni așezată deasupra umerilor. Dacă am licență de ucis? Da, răbdarea.

Un timp cât o eternitate am lucrat simplu, curat, eficient. O fragă găsită, o vânătoare izbutită, un sărut furat — livram ce trebuie și mă retrăgeam pentru o binemeritată odihnă. Și pentru destulă vreme.

Dar de câțiva ani m-au racolat niște tipi din Valea Siliciului. Salariu baban, program non-stop, ținte KPI-uri de engagement. Așa că acum prestez la foc automat: notificări, like, scroll, refresh. Și când mă uit în jur, îmi crește inima-n piept și contul în bancă văzând legiunile nesfârșite de oameni cu priviri fixe și cu degetul trăgând pe sticlă.

Agitat, nu amestecat? Ce tâmpenie! Perfecțiunea înseamnă agitat și amestecat și agitat și amestecat și agitat și amestecat și... și tot așa, până la sfârșitul sfârșiturilor.

Cocoșul cântăreț de operă

Cocoșul își făcea treaba ceas. Dădea deșteptarea la revărsatul zorilor. Călca regulat găinile din poiată. Apăra cloștile și puii de dușmanii pământului și ai cerurilor. Dar mai presus de toate, cânta. Cocoțat pe gard, să-l audă toată suflarea.

Într-o bună zi, s-a oprit să-i asculte cucurigelile un negustor ambulant. Văzând că are public, cocoșul s-a întrecut pe sine. Parcă niciodată nu cântase așa de bine!

— Frumos, nu-i așa? l-a întrebat pe negustor la sfârșitul concertului.

— Foarte, i-a răspuns acesta laconic. Dar am ceva care te poate face un cântăreț de o mie de ori mai bun. Mai exact, cântăreț de operă: vârful vârfurilor în materie de cântat. Egalul lui Luciano Pavarotti ori Plácido Domingo în anii lor de glorie, dacă nu chiar peste ei.

Negustorul a scotocit într-una dintre multele lui sarsanale și a scos la lumină un soi de aparat miniatural.

— Uite, îți prinzi chestia asta de gât și cânți cu ciocul închis. E un dispozitiv inteligent care captează vibrațiile corzilor vocale și le transformă în arii de operă. Dar va trebui să-mi dai în fiecare zi câte un ou proaspăt, atâta timp cât vei dori să cânți cu acest aparat minune.

Cocoșul a primit bucuros, ba chiar i-a oferit negustorului zece ouă în semn de recunoștință, ca primă plată. Cu aparatul negustorului la gât, cocoșului i se părea că revarsă asupra lumii adevărate triluri, divine și nemaiauzite.

N-a trecut mult timp și găinile din curte au început să nască pui vii. Iar oamenii au răbdat cât au răbdat, până în ziua în care au fugărit cocoșul și l-au transformat în ciorbă, pe motiv că prea miorlăia ca o pisică în călduri.

Ca Nicu la căciula ta

N-am idee. Dacă există o echipă locală de fotbal în stațiunea Căciulata, cea care este pentru orașul Călimănești exact ceea ce este Mamaia pentru orașul Constanța.

Dar dacă există, musai ar trebui să fie numită FC Canicula Căciulata. Că dacă nu facem de-astea nici în vâlcea, atunci ce ne mai trebuie purcea?

Ploaia care va veni

Vara anului 1977, probabil cândva în luna iulie. Vatra Dornei, în celălalt colț al țării față de Timișoara. Cu părinții, veniți la ceva tratamente balneo. Stăm “la gazdă”, într-o casă al cărei gard din spatele curții are ieșire directă spre apa repede a Dornei. Îmi place să mă uit la apele năvalnice, ce fac să dispară cât ai clipi bucățile de lemn pe care reușesc să le arunc în râu. Dar cel mai mult îmi place să mă joc în Parcul Central. Sunt mulți copii de vârsta mea — localnici, dar și cei veniți ca turiști, la fel ca mine.

Mă aflu la vârsta la care îmi fac prieteni mai repede decât respir, dar și la vârsta la care îmi este teribil de frică de ploaie. Nu știu de ce — și, teoretic, nici nu aș fi avut vreun motiv: petrecusem deja mult timp până atunci în satul bunicilor din Vâlcea. Fusesem martor la furtuni năprasnice, zăpezi apocaliptice, arșiță năucitoare. Iar pentru țărani, fenomenele naturii erau ceva obișnuit, ba chiar banal, dacă nu le afectau animalele de pe lângă casă ori ceea ce cultiva fiecare pe palma de pământ care nu le fusese luată cu japca la “colectivizare”.

Se strâng nori încruntați pe cer, iar în depărtări se aud tunete. Copiii din parc spun că vine ploaie mare și că ei se duc “acasă”. Nu știu dacă m-am rugat sau nu de părinți să plecăm și noi, iar ei, ca niște adulți cu capul pe umeri, mi-or fi spus că nu vine nicio ploaie sau, dacă vine, avem umbrelă. Cert este că, după un bubuit mai aprig, mi-am luat tălpășița din parc.

M-au găsit după vreo două ceasuri, în casa gazdei, cocoțat în vârful patului, după ce mă căutaseră înnebuniți prin toată stațiunea. Cum a reușit un copil ce încă nu împlinise 5 ani să nu se rătăcească printr-un oraș aproape străin? Probabil că firea de copil curios, căruia îi plăcea să observe lucruri, mă făcuse să “înregistrez” în detaliu drumul dintre casa gazdei și parc, drum parcurs deja de câteva ori până în acea zi.

Dar tot atât de probabil că și frica este un motivator puternic — dacă nu chiar cel mai.

Crasă, albă și frumoasă

A fost odată ca niciodată o vreme când, în balanța pentru pețitul unei mirese, trei lucruri atârnau cel mai greu. Fata să fie grasă — semn de belșug. Fata să fie albă — semn că era pricepută la muncile casei, nu la cele ale câmpului. Fata să fie frumoasă — semn că putea la rândul ei să aducă pe lume feți frumoși.

Dar asta a fost odată, la barbarii care ne-au precedat. Noi suntem oameni civilizați, moderni și evoluați, avem cu totul alte etaloane. Ignoranța și gogomăniile debitate cu maximum de aplomb. Rasa corectă, plăcută și avantajoasă. Admirația fără saț față de propriul chip oglindit în ochii celorlalți.

De-aia a și ajuns mireasa zilelor noastre să ne pețească ea pe noi. Dar și să poarte șapcă roșie, ca nu cumva s-o deoache careva.

Greșeala în stăruință

Mi se spunea Căposu’. Și nu doar pentru că sunt apropitar de ditamai dovleac așezat pe umeri între două toarte. Ci mai ales pentru că adesea păream la fel de încăpățânat ca un asin care ține morțiș să meargă “cea”, deși i se cere pe toate vocile și tonurile posibile să o ia “hăis”.

Multă vreme am urmat filozofia lui “zi ca ei și fă ca tine” — foc la care m-am și fript de multe ori. Nu neapărat din cauza ideii plastic exprimate prin vorba “dacă-ți spun doi oameni că ești beat, te duci să te culci”, ci pe motiv că odată ce o ții langa cu “cea” al tău, te trezești singur-cuc la cârmă. Ori tu, ca individ, ai în esență un control extrem de limitat asupra lucrurilor. Și, după un timp de luat palme cu copita, dacă nu ești catâr-catâr, ajungi la concluzia că greșeala în stăruință e o nebunie tot la fel de mare ca stăruința în greșeală.

Așa că acum, când mi se zice “hăis” după ce am argumentat de ce ar trebui să “cea”, întreb doar în ce unghi și cât de repede.

Mirificul mirobolant

Mirobolant e un cuvânt cu desaga plină. Până să ajungă la sensul de “extraordinar” a fost un tip de fruct uscat asemănător unei prune — numit myrobolan în franceză — și folosit odinioară ca leac. Noël Lebreton de Hauteroche, un actor și dramaturg francez din secolul XVII, pornind poate de la faptul că acesta arată ca o pilulă, a dat într-o piesă de-a lui numele Myrobolan unui medic care vindeca orice cu niște pilule. Și cum pilulele acestea păreau de-a dreptul miraculoase, a ajuns și “mirobolant” să devină sinonim cu “prea frumos ca să fie adevărat”.

Iar cu inflația de mirobolant din zilele noastre nu știu, zău, ce-i de făcut.