Ultima oară pe luna asta

Astăzi se împlinesc 53 de ani de la cea din urmă aselenizare a omului. Aveam 82 de zile pe pământ atunci.

Și nu pot decât să sper că nu voi avea 82 de ani când omul va pune iarăși piciorul pe un alt corp ceresc.

Peisaje urbane

Munții Carpați, văzuți cu ochiul liber de la unul dintre etajele ultime ale turnurilor de birouri din nordul Bucureștilor, în zilele senine și cu poluare minimă.

Cerul, în amurgul vinețiu al iernii, care se dă câteodată peste cap ca Zmeul și se transformă într-o pseudo-auroră boreală.

Orașul, la orele de vârf, arătând precum un organism deschis pe masa legistului, cu artere pe jumătate roșii și pe jumătate albe, pulsând de nervi și nerăbdare.

Rapandulă

Acest termen involuntar ironic — ținând cont de cuvântul cu care rimează (pendulă, bravo!) — era folosit inițial doar în legătură cu femeile. Doar că avansul tehnologic, societal și teologic din ultimele decenii, datorat unor vrednici bărbați de stat și nu numai, a făcut ca în prezent genul masculin să fie beneficiar majoritar al acestei sintagme.

Motiv pentru care, mă simt pe undeva obligat de tristele circumstanțe actuale să propun către oror Academia Română intromisionarea în dicționarele de limbă română a unui nou cuvânt, ca nu cumva doamnele să se simtă lăsate pe dinafară: rapandizdă.

Amintiri din copulărie

Dacă ai fi un mascul fatal sau o devoratoare de bărbați care și-a agățat arma-n cui, probabil că la pensie fiind ai vrea să-ți scrii memoriile. Să-ți povestești faptele de învârtoșare din cariera profesională. Nu atât ca să te bați cu pumnul în piept, cât mai ales ca să nu uiți deliciile de care mai poți avea parte doar cu gândul.

Caută-mă, că am un titlu — sau două — pentru tine.

Frumoasă-i vecina noastră

“Scoate capul pe fereastră” — zice cântecul popular. Ăla de ieri, fiindcă ăla de azi ar zice “Cea mai curvă de pe scară”.

Nu de alta, dar pe de o parte “mândri că suntem români”, iar pe de alta, avem printre cele mai reduse niveluri de încredere între oameni din Uniunea Europeană.

Și, într-un anumit sens, este chiar de înțeles. Cum ai putea să ai încredere în alți români, când românul din tine se cunoaște prea bine, este?

Lu’ Pește

Grădina lui Dumnezeu este mare, toată lumea știe. Pe cale de consecință, Grădina Maicii Domnului nu poate fi decât densă. De aceea și avem în țărișoara noastră scumpă nume de familie cu rezonanțe extrem de practice.

Cârlig. Măciucă. Botez. Gâscă. Lumânare. Război. Purcel.

Și mă gândesc că musai trebuie să existe și câteva doamne și câțiva domni Pește pe cuprinsul patriei noastre dragi. Unii dintre aceștia, cu spirit de antreprenor, poate. Așadar, sunt ceva șanse ca undeva în România să existe compania lu’ Pește.

Geambașul gargaragiu

Nu-ți vinde nici măcar o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku, ci doar iluzia că are de vânzare o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. Dar îți promite o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cum nu a mai fost văzută vreodată. Cea mai extraordinară gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. O gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku pe care nimeni nu o credea posibilă. Și, bineînțeles, măreția fără egal pe care numai o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku ți-o poate aduce.

Vorbește despre o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cu aerul cu care un profet vorbește despre mântuirea sufletelor. Însă, la fel ca mântuirea, nici o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku nu este pentru oricine. Ci doar pentru cei care cred că există o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku.

Și au în portofel câteva hârtii foșnitoare cu care pot cumpăra o șapcă pe care scrie “o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku”.

Vorbă de bine? Vorba vine!

Româna e probabil singura limbă din lume unde niște vorbe de bine te trimit la origini atât de adânc, că nu te mai scoate de acolo nici forcepsul din aur masiv al lui Donald J. Trump.

“I-am zis câteva vorbe de bine” este echivalentul mioritic al lunetei de la pușca trăgătorului de elită. Al bisturiului din mâna chirurgului iscusit. Al tacului unui campion mondial la biliard. Vorbele de bine sunt meșteșug curat — pline de fantezie, imagini surprinzătoare și combinații formidabile de stări, trăiri și sentimente.

Arar găsești răutate pură într-o vorbă de bine. De cele mai multe ori, este mai degrabă un soi de artă populară orală, practicată cu zvâc și fervoare, de la mic la mare. Românuța noastră cea de toate zilele face posibilă transformarea sudălmii în vorbă de bine și a jignirii în vorbă de colecție.

Dulce și acră, caldă și tăioasă, mângâietoare și crudă, limba ce-o vorbim prost și o scriem și mai prost ne surâde cu un zâmbet perfect, oximoronic de știrbă.

Cu vărgare de seamă

Se spune că primul vlah ajuns în Africa n-a fost cel mai șocat de întâlnirea cu girafele, hipopotamii sau leii, ci cu zebrele. “În tărâmurile ălea de peste mări și țări, văzut-am cai negri cu dungi albe, de la urechi și pân’ la copite”, a povestit el la crâșmă obștii adunate în păr să asculte lucruri nemaiauzite despre călătoria consăteanului lor.

Și uite așa, de la caii în dungi până la omul în dungă n-a mai fost decât o trăsătură de condei.

Clanul Ciorbarilor

“Fie viața cât de rea, tot mai bună-i ciorba mea”. Nu sunt precis ca trenul japonez, dar cred că asta-i dăltuit pe frontispiciul casei fiecărui român.

Rețetele de ciorbă sunt secrete transmise din generație în generație. Pentru că nu se poate să existe familie în GMD (“grădină”, da? — nu peluză!) fără măcar o ciorbă în portofoliu cu efect de “se bat turcii la gura noastră” asupra mesenilor. N-ai o ciorbă bună, nu exiști, oricât te-ai opinti cu sarmaua la deal.

Și cum totul este o amestecătură la noi în bătătură, nici că se putea ceva mai potrivit decât ciorba ca să ne definească blazonul.

Hai să-ți spun un saltimbanc

Are Mișul nostru naționale un vers în Scrisoarea a III-a care, cu o foarte ușoară modificare, s-ar potrivi mai mult decât perfect acestui mirobolant secol XXI pe care-l străbatem cu o veselie inconștientă.

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și nărozii…

Poftim, că ne-am râs strâmb și astăzi.

Porcule, sfântule

Cel mai bun prieten al omului românesc, porcul, este peste poate de fericit să-și aducă șoriciul caloric și gustativ la starea de bine a neamului. Nu doar prin transhumanța din godacul voluptuos, vesel și viu în colecția de șunci, caltaboși sau jumări, ci mai ales prin felul aproape mistic în care este venerat înainte, în timpul și după tăiere.

Ca neam de ciobani ce suntem, om avea noi o oaie drept simbol al națiunii, dar tot porcul este singurul sfânt rămas necanonizat pe plaiurile mioritice. Un sfânt care nu face minuni, ci pofte. Și ale cărui moaște se servesc prăjite, afumate, la grătar ori de la garniță.

Însă cea mai de preț liturghie dedicată Sfântului Porc rămâne de departe fasolea. Într-un cazan de fasole cu ciolan bolborosește practic întregul existențialism românesc: viața-i greu și bate pasul pe loc, dar merge bine cu murături.

Legea lui Leat, Regele Timpului

De ești leat cu mine, sunt și eu leat cu tine.

Că ridurile aidoma ni-s, doar oglinzile-s altele.

Iar la rădăcini aceleași ploi căzutu-ne-au de sus.

Ascultă, amice, cum clipa-n tâmplă ni se zbate.

La o margine de smiorc

Pe-un picior de grai, pe-o gură de “vai!”, iată vin în care, se cobor la mare... Hopa! Să vezi că mi-au pus ăștia ceva în “ce-ai, măi?”-ul de seară.

Sau poate-i doar ghesul pe care-l resimt genele-mi daco-dacice (știut fiind că romanii au fost niște daci renegați) atunci când contemplă preafrumoasele și fără de pereche plaiuri carpato-danubiano-mamaiotice. Privind de pe malul bulgăresc la Dunărea cea murdar unduitoare care-și freacă lasciv șoldurile de țărâna sfântă a țărișoarei ce te-a izvodit, nu poți să nu te gândești la scumpa ta patrie (comparat cu prețurile în leva ale unui coș cu aceleași produse) și la extraordinarul tău neam cu o duioșie vecină cu senilitatea.

C-așa-i românul când se viețuiește: plânge de drag și râde de jale.

Mama Liga

Mama Liga știe tot ce mișcă. Unde se țin frâiele, cine pune piedicile, care-s ăia cu lovelele, cine cu cine își ciocăne corazoanele — dar unde-mi e giuvaierele?

Are știință, conexiuni, surse. E singura abonată la “Universul” unde toate se știu, deși mai nimic nu se confirmă. Mama Liga veghează asupra lumii cu un ochi de soacră la ceafă, doi laseri vulturești care pătrund până-n miezuri și o chakră ce bate până hăt, departe.

Și profețește mereu același rezultat: egal, dar cu scandal.

Hâțână, hâțână-mă

Ca plebeu de pe unde a-nțărcat mutul iapa-n Balcani, n-am sofisticarea intelectuală a vechilor greci. Să am cu ce scrie incantații ale Muzei, asemenea lui Homer.

Așa se face că, atunci când mă așez la locul de scris, îmi invoc Muza într-un mod cu mult mai prozaic: “hâțână, hâțână-mă, hâțână, mă Muzo!”.

“Dacă nu facem noi, fac alții”

Am auzit placa asta de mi s-a acrit. Eterna (și terna!) scuză a lipsei de filtre, discernământ, conștiință. De parcă am fi cu toții luați cu arcanul în același batalion disciplinar, aflat în marș forțat pe drumul pavat cu bune intenții spre iad.

Dacă acei “alții” nu mai au moral și nici prințipuri — ori poate doar sunt în contexte total diferite de ale noastre — de ce ar trebui să intrăm și noi în horă să jucăm?

Povestitorii primăverii

De când lumea și pământul, poveștile bine spuse câștigă meciurile cu adevărurile seci. Care or fi ele corecte, dar de cele mai multe ori au tot atât de multă viață în ele precum o șosetă. Poveștile au puteri magice: pun oamenii în mișcare, îi fac să rezoneze la unison, oferă sens și dau direcție.

Transformările majore nu se nasc din rapoarte McKinsey sau din Exceluri cu un vast număr de coloane, ci din narațiuni care știu să apese butoanele potrivite ale oamenilor. Iar poveștile acestea pot fi scrise de oricine. Rosa Parks: o femeie simplă de culoare, care a refuzat să cedeze locul din autobuz albilor — un gest cât o scânteie, dar cu forța să aprindă o mișcare. Václav Havel: un dramaturg care a pus replicile în slujba libertății și a ajuns să fie vocea unei revoluții pașnice. Malala Yousafzai: o elevă care a transformat gloanțele care n-au putut să o ucidă într-un manifest global pentru dreptul fetelor la educație.

Oamenii caută instinctiv poveștile care le spun că un altfel de mâine este posibil. Povestitorii primăverii sunt cei care, dincolo de zgomotul vremurilor, știu să atingă corzi care răsună cu forța unui marș. Motiv pentru care, fără să ne dăm seama, ne trezim mergând în pas cu povestea lor.

Legendele Olimbului

Murit-au vremurile când aezii cântau Olimpul la harfă. Astăzi, legendele se țes cu limba, din live-uri pe TikTok, iar mitologia se creează cu același organ, prin podcasturi cu microfoane scumpe și idei ieftine.

Zeușii zilelor noastre nu mai dau cu fulgere în muritori, ci cu notificări push în urmăritori. Afroditele, chiar și ieșite din spuma de cappuccino, sunt acum influencerițe de stil de viață ce oferă coduri de reducere pentru rejuvenări vaginale. Dionysoșii sunt organizatori de festivaluri la care participarea costă un rinichi și doi dinți din față. Atenele sunt speakerițe la conferințe internaționale pe teme centrate pe leadershipul feminității. Hefaistoșii au trecut la manufacturarea de prompturi pentru feluritele inteligențe, care de care mai artificiale. Cronos nu mai halește copii, ci atenția lor, sorbită prin ecrane fără fund și cu scroll infinit. Hidra s-a multiplicat într-o legiune de boți care se ceartă cu ei înșiși pe X. Iar Marele Oracol din Delfi a ajuns Marele Algoritm din Cloudi, la care se închină toată omenirea.

O, limb frumos!

Devreme, pe drumuri de viață

Am auzit sau citit de mai multe ori decât are fire de păr pe corp un hirsut despre oameni care au luat-o pe un anumit drum în viață pentru că în copilărie ceva din ceea ce făceau a avut efect asupra celor din jur. Și nu zic aici neapărat de chinuit animale sau de luat alți copii la bătaie, ci de lucruri precum construcțiile cu piese Lego (ingineri), reprezentații cu public (actori), vindecări de păpuși (vraci) ș.a.m.d.

Atunci când suntem copii, avem niște antene speciale cu care captăm reacțiile oamenilor. Un surâs poate fi mai puternic decât orice bursă de studii, o apreciere sinceră mai tare decât orice strategie națională de educație. Cabrăm și ne strunim, intuitiv, după reacțiile celor care ne privesc.

Așa ajungem să ne urcăm în trenuri care pleacă devreme, cu destinații schițate mai întâi în joacă. Uneori, drumul ales se dovedește a fi cel bun; alteori, coborâm grăbiți la prima stație mai răsărită și ne urcăm în altul — fără bilet, fiindcă mergem cu nașul. Dar indiferent câte trenuri schimbăm, lucrurile din copilărie care, ca adulți, ni se par mici, ridicole și meschine, ne pun în fapt viața pe șine.

Și dacă ne iese, mai târziu, când privim în urmă, ni se pare că totul a fost scris în stele de la bun început. Când, de fapt, la început a fost doar un copil care i-a furat cuiva un zâmbet.