Ziua României

Nu e 1 decembrie, n-a fost nici 23 august și nici 10 mai.

Ziua României va fi atunci când nu va mai exista nici măcar un singur copil care să se culce seara flămând, când nu va mai exista niciun român care să moară cu zile din prostia, incompetența și corupția din statul român și, în sfârșit, atunci când nu va mai exista român care să nu citească cel puțin o carte în fiecare lună.

Până în ziua aceea, nu ne rămâne decât să ne bucurăm în fiecare an de vorbe patriotarde venite de la patrihoți și patridioți care-și iubesc țărișoara cu lăcrămi de dinozaur. Și, bineînțeles, de niște fasole cu ciolan.

Salam cu soia, nechezol și șoimi ai patriei

Se simte o adiere-n vânturile națiunii noastre cea teribil de inteligentă și educată, precum și-n râgâielile zgomotoase cu damf de votcă ce vin dinspre stepele sovietice că n-ar fi deloc rău dacă ne-am întoarce la iEpoca de Aur.

Aveam de toate. Aveam tot ce ne trebuia. Și bonus, ne lipseau toate grozăviile contemporane: de la dus un băiețel dimineața la școală și luat înapoi o fetiță la prânz, până la emigranții care distrug fibra națională livrând pizza și shawarma în casele românilor.

E adevărat, nu va fi simplu, că ca Ceaușescu de patriot nimeni nu a mai fost vreodată pe glia noastră străbună, ce ne-a fost lăsată ca sfântă moștenire de însuși Burebista. Dar munții noștri aur poartă și aurul e în fiecare din noi.

Un prost dotat cu un AI este un AI dotat cu un prost

Batalioane după batalioane de leneși intelectual au văzut în Algoritmii Interesanți călcâiul de la piciorul lui Dumnezeu. Cu ajutorul câtorva cuvinte adunate pe sponci și trimise în neantul de silicon, vin înapoi vorbe șmechere, imagini șucare, sunete șturlubatice și câte și mai câte.

Dintr-odată, tot ce părea cândva să aibă nevoie de creier, muncă, talent și sudoare nu mai are nevoie decât de o conexiune la internet. Și nu-i vorbă, multe din uneltele noi din istoria omenirii au ars pe rug uneltele vechi. Dar nicio altă unealtă nu a oferit atâtor oameni, într-un timp atât de scurt, iluzia că pot sări peste lipsa de creier și talent sau peste ani de muncă și sudoare ca peste o baltă dintr-o zi ploioasă.

Iar chestia-i că Algoritmii Interesanți pot mima inteligența, dar nu o pot da cu împrumut. Niște AI-uri aveau niște proști, și lumea se miră cum de inteligența artificială nu reușește să acopere lipsa celei naturale.

Conjugă-mi adjectivele

În lumea celor care ne cuvântă, lucrurile se află mereu într-un triunghi amoros: trecutul e glorios, prezentul e mizer, viitorul e luminos. Și toată minunăția asta de tripletă se dă ieftin de tot — gratis aproape! — pe un vot.

Ca personalitate cu multiple personalități, mărturisesc că pe mine m-ar coafa alte adjective care să fie conjugate la toate timpurile verbale din limba ce-o stâlcim: trecutul rușinos, prezentul cușer și viitorul nebulos.

Vorbele sunt gratis

Cel puțin în fabulosul spațiu carpato-danubiano-mamaiotic, zicerea asta merge de când lumea. Probabil una din numeroasele binecuvântări furgăsite de vlahi de la slavii care au stat la baza Mărețului Popor Vecin Cu Cine Vrea El, rușii.

Doar că în zilele acestea de amurg al civilizației pe care o cunoaștem, când diverși algoritmi scuipă cuvinte în lume cu viteza cu care trântorele mioritic scuipă coji de semințe în spațiul public, vorbele nu mai înseamnă nici măcar 0.

Și valoarea lor tinde spre minus infinit.

‘AI de capu’ meu!

Simt că greutatea milioanelor de voci neștiute, care au șurubărit de-a lungul mileniilor la câte o activitate creatoare, a ajuns din urmă societatea umană.

De la zisul cu pensula și până la datul din drâmbă ori prinsul de gânduri într-un manuscris sau pe o peliculă, fiecare creator de care s-a auzit până în zilele noastre are în spate mii și mii alții de care au auzit cel mult familiile acestora. Milioane de oameni care au făcut artă așa cum au putut și cât au putut, cu ceea ce au avut la îndemână. Milioane de oameni pentru care călătoria dintre încolțirea unei idei și întruparea ei în lumea reală a fost motorul care i-a purtat pe aripile fanteziei.

Astăzi avem ferme de silicon din care ies năluci ce dau mură-n gură câte o fantasmă de creație oricui ridică leneș două degete în jos.

Schimbarea la țață a României

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când stau cu ochii închiși și cu dopurile în urechi așteptând somnul, aud uneori freamătul și vuietul și gălăgia României de astăzi. Voci ascuțite, fudulie cât încape, ton de harță.

O privire, un gest, o vorbă — amnare suficiente pentru scântei ce aprind instant vâlvătăi. Trăim cu nervii întinși ca firul lansetei la care a mușcat peștele-monstru. Și am ajuns să zbârnâim la cea mai insignifiantă încrețitură a apei. Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.

După acel miraculos Decembrie ‘89, prea puțini dintre noi am luat libertatea câștigată cu sânge nevinovat ca pe o binecuvântare. Cei mai mulți dintre noi am luat-o ca pe un blestem. Lumea e mare, dar nu suficient de mare pentru toți. Și frica, marea frică în lumea asta mare, dar nu suficient de mare pentru toți, este să nu fim luați — tocmai noi! — de proști. Iar când nu suntem siguri cine suntem, trebuie să le dovedim tuturor că suntem cineva.

Cu mâinile-n șolduri, tupeu și șmecherie, i-am făcut pe toți. Și din oglindă ne privește nimeni.

O labă la vremea ei...

...luată temeinic peste bot, ar fi făcut minuni în ceea ce privește cele mai mari orori ale secolului 20.

Pentru că a existat un proces al nazismului atunci când a trebuit, 100 de ani mai târziu “nazist'“ este un adjectiv cu conotații teribil de negative. Și nimănui nu-i place să fie numit nazist.

Pentru că nu a existat un proces al comunismului niciodată, 100 de ani mai târziu “comunist” este un adjectiv cu conotații de ridicat din umeri. Și nimănui nu-i pasă dacă e numit comunist.

Șopârlița liberă să bată câmpii

Găsesc că în ultima jumătate de veac societatea românească a sărit din lac în puț acătării și cu un deosebit talent. De zici că pendularea între două extreme a devenit probă olimpică și românii se bat cu vlahii pentru medaliile de aur la toate categoriile.

Prin urechi lipite de aparatele de radio și făcând slalom printre bruiajele ocupantului comunist al țării, o știre din lumea liberă răzbătea greu în România din urmă cu 50 de ani. “Europa Liberă” și “Vocea Americii” erau glasurile care rosteau răspicat nu doar că împăratul e gol, ci că întreaga împărăție este o goală și stearpă și otrăvită minciună.

Astăzi, orice gurist și orice tiribombistă sunt liberi să facă o știre pe indiferent ce subiect le trăsnește. Iar aceasta se propagă instantaneu și fără opreliști în toate colțurile României. Și singurul lucru care mai contează este goliciunea numerelor — vizualizări, clicuri, inimioare.

Dă-o-n fras!

Cunosc expresia asta de când eram de-o șchioapă. Un soi de “dă-o naibii!” în bănățeană. Sau cel puțin în limba bănățenilor printre care mă învârteam eu.

Nostimada face ca de vreo 20 de ani să existe oficial și instituțional o organizație numită FRAS. Federația Română de Automobilism Sportiv. Iar faptul că România este de foarte mulți ani campioana Europei la numărul de morți pe șosele este... hai dă-o-n fras!

Vrăji, vrăjeală, vrăjitoare

Alambicate-s căile vieții, este? Și până la primul smiorc pe tema lumii moderne și până la prima jelanie despre apusele timpuri de odinioară, când viața era la fel de simplă precum linia omonimă din palma de mamifer cu deget opozabil, vreau să zic doar atât: așa a fost de când lumea și pământul și așa va fi pururea cât timp încă ne va mai răbda pământul. Asta cu lumea de astăzi, care-i de o complexitate dincolo de puterile omului, este pur și simplu o vrăjeală.

Și ne spune asta însăși faptul că dintotdeauna au existat vrăjitori și vrăjitoare, care să facă lumea mai simplă, mai de înțeles și mai suportabilă.

Riscuri și oportunități

O balanță foarte fină, greu de păstrat în echilibru fără educație, autocontrol, gândire critică.

Dacă îți plac bulele, riști să-ți sară apa peste tot atunci când deschizi o sticlă.

Dar cât contează asta atunci când ai oportunitatea să te piște pe limbă niște dioxid de carbon?

Celengiuiește-mi logica — dacă poți

Să fim bine înțeleși: limbile încă vorbite pe Pământ (pe TikTok, gen), spre deosebire de limbile moarte (pe tăblițele din Sumer, de par egzamplu) sunt vii. Adică se află într-o permanentă transformare. Îmbogățire. Extindere de sensuri ale cuvintelor deja existente. Formare de noi cuvinte. Acceptare în uz de cuvinte din alte limbi.

Motiv pentru care mă lasă nemuritor și rece împrumuturile din engleză, via limba corporateză. Sau chiar romgleza în sine. Fiecare om românesc este liber să vorbească și să scrie folosind vocabularul cu care crede că se poate face înțeles de audiența căreia i se adresează. (Faptul că uneori/adeseori se înșală amarnic e un alt subiect — și nici să îndrăznești să aduci vorba de diacritice!)

Am totuși o problemă majoră cu lenea. Momentele acelea în care omului românesc îi este prea lene să gândească și se folosește de cuvintele de-a gata ținute permanent pe sub limbă. Iar atunci când nu mai poți să contești utilizarea mecanică a gurii, înseamnă că ai un celengi al organului la care este direct legat organul vorbirii — corect?

Nimic nimicul nimicuia

Din nimic, m-am trezit cu o întrebare. Nimicul, chiar și așa, nimic fiind, este totuși ceva?

Și aș tinde să cred că răspunsul este da. Pentru că altfel, nu am avea un cuvânt prin care să-l numim.

Yacht macht frei

Pare o lege a firii că orișice triliardar care a făcut bani pe pământ are nevoie de un penis plutitor pe apă. Fiindcă unde altundeva decât în largul mărilor și oceanelor planetei ți se poate bucura socoteala de nemărginire, nu?

Pe uscat sunt chestii care, vrând-nevrând, îți stau în cale: granițe, interdicții, oameni, legi. Pe apă, sunt doar chestiile pe care le vrei tu și pe care le-ai ales tu. Iar peste toate, ești stăpân absolut.

Dar paradoxu-i că mărimea socotelii este invers proporțională cu libertatea. Echipaj mai numeros, porturi mai puține, slugi mai multe. Doar ca să-ți hrănești iluzia că ești Unicul. Singurul. Celdintâiul.

Vanitate în van într-o vană.

Ăla negru, aia neagră

M-am întrebat mereu: de ce un câine negru e în regulă, iar o pisică neagră e piază rea? Pentru că unul ne păzește (ini)mioarele, iar cealaltă ne taie calea? Ori poate fiindcă lătratul la lună e preferabil mieunatului la stele.

Cât despre negru, bată-l vina, a căzut de fraier și în povestea asta. De când lumea și narațiunea, e scos la înaintare ori de câte ori omului i-a dat cu virgulă. Că-i noapte, că-i boală, că-i moarte — hai să dăm vina pe negru. Cred că am fi avut daună totală dacă îngerii erau negri, iar dracii albi.

Dar tot e bine că ne-am fixat totuși pe o chestie: colții-s meserie, ghearele-s nașparlie.

Kilograme pentru dame

Nu mai sunt chiar ca OZN-urile, așa cum erau pe vremuri, dar tot reprezintă o infimă minoritate femeile care ridică greutăți. Și zic la firul ierbii, nu vorbesc aici de sportivele de performanță. Fierul a rămas într-un fel apanajul testosteronezilor — damele bine tot cu activitățile aerobice în principal.

Mitul că dacă pui mâna pe fier o să ajungi ca Arnold pur și simplu nu vrea să moară din conștiința colectivă. Ceea ce spune mai multe despre influența Hollywood-ului din ultima jumătate de secol decât despre realitate. Fiindcă-i ca și cum ai zice că nu te apuci de alergat, pentru că nu vrei să ajungi la fel de iute ca Usain Bolt.

Realitatea cruntă este că există legiuni nesfârșite de bărbați care au tras ani de zile de fiare — unii au naturel, alții ajutați de diverse substanțe mai mult sau mai puțin legale și letale — și n-au ajuns nici măcar la 10% din caroseria lui Schwarzie. E nevoie de o rară combinație de genetică, disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți fi la nivelul unui bodybuilder de elită. Și e nevoie de suficient de multă disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți să “construiești” un singur kilogram de mușchi ca muritor de rând.

Cogeamite mit.

Vinile fără vinovați

În Grădina Maicii Domnului găsim întotdeauna vini și aproape niciodată vinovați. Bineînțeles, în afară de Sfânta Treime a neamului nostru cel românesc: Soarta — Așa A Vrut Dumnezeu — Ceasul Rău.

Nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci.

Celebritate în stare de ebrietate

De la apariția tiparului încoace, celebritatea a devenit un animal tot atât de straniu ca un inorog. Între Lord Byron și Donald Trump nu-i o distanță măsurată în timp, ci în viteza cu care zboară cornutul cal.

Lord Byron n-a fost celebru pentru că a vrut-o, ci pentru că n-avea cum să nu fie. În vremurile acelea de demult, celebritatea era o consecință. Astăzi, e scop în sine și ține loc de validare. Dacă te știe multă lume, înseamnă că ai valoare. Iar când ai valoare, scuză-mi franceza, but you can grab them by the pussy. Și te fac oamenii președinte prin votul lor liber și sincer.

Hăulind voioși prin hârtoapele interneților, am ajuns pe negândite de la geniu la gargară. Răstimp în care celebritatea a devenit beția colectivă a unei lumi care se uită la sine prin ochii celorlalți și crede că vede adevărul.

Din beție, unii nu se mai trezesc niciodată. Iar restul își blestemă zilele și jură că n-o să mai bea niciodată. Până la următoarea beție.

Micul Gard Românesc

Ctitoria pe persoană fizică în România este îndeobște gardul. Nu contează prea tare cum o fi — din arbuști vii, din nuiele moarte, din sârmă ghimpată ori fie și numai cu călcâiul tras prin țărână — cel mai important este să delimităm ce-i al meu de ce-i al nostru și, poate, al tău.

N-om fi fost noi în stare să facem zidiri a căror măreție să dea cu roțile-n sus un întreg mapamond (deși, de la “Casa Poporului” încoace, avem ceva apetență pentru ridicolul care îngrozește), dar la garduri nu ne bate nimeni. Chiar și în timpul “colectivei” impuse cu armele și cu jigodiile de ocupantul comunist al țării, fiecare știa care-i este și pe unde-i trece gardul, ajuns la fel de imaginar precum linia paralelei 45.

Nație mică, opere mărunte.