Străzile cu sens unic

Au rost în aglomerările umane, dotate cu asfalt, canalizare și trafic rutier. Bine, dacă sunt implementate cu cap — adică dacă “fac sens”, cum s-ar zice în limba sclifosână. Altfel, mai mult încurcă.

Dar cum de au ajuns ele să fie atât de frecvent întâlnite în relațiile dintre oameni? Că practic în zilele noastre sunt norma, nu excepția. Tehnologia? Lumea conectată 24/7? Societatea modernă, construită în jurul individului?

Treaba-i că circulăm pe străzile cu sens unic dintre noi ca să ajungem, nu ca să devenim.

Ritmici pași mici

Omul nu e cangur și nici veverița nu e purice. Trebuie că există un motiv întemeiat pentru care pașii contează.

Cunoaștem de la dacii ăia denaturați de romani — prin pana exilatului la Constanța de Ovidiu — că gutta cavat lapidem (picătura scobește piatra). Cunoaștem pe de altă parte de la dracii ăia de comuniști care țin sub ocupație China continentală din 1949, că Marele Salt Înainte a adus zeci de milioane de victime și o infinitate de suferințe.

Pare limpede care-i rețeta frumuseților nesfârșite ale vieții. Sau poate sursa însăși.

Foaie verde de trifoi, am prizat un car cu boi

România ar fi putut să se numească lejer Antonomasia. Nefiind înzestrat de la natură pentru teoria și practica excepționalismului românesc, nu cred că este ceva specific nouă. Dar ca popularitate la noi, cu siguranță antonomaza vine imediat după diminutivare.

În Grădina Maicii Domnului.

Pe Piciorul De Plai.

În Buricul Pământului.

Pe Gura De Rai.

Locul 0 Din Lista Celor 7 Minuni Ale Lumii.

Iar întrebarea cea mai întrebătoare este dacă chiar am avut de ales noi ăștia, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci. Sau antonomaza ne-a fost scrisă în frunte 3D, ca unor inorogi înhămați la jug ce suntem.

Celălalt rând avansează mai repede

E distractivă țopăiala între două benzi de circulație, două cozi, două posibilități. Distractivă pentru spectator, normal. Din perspectiva subiectului, îmi imaginez că este chinuitor.

Să te stăpânească impulsul, iar tu să nu ai nimic de comentat. Să nu-ți poți asuma o decizie infinitezimală din punctul de vedere al consecințelor. Să n-ai răbdare nici cât o vrabie, tocmai tu, ditamai animalul mamifer.

Fiecare om își poartă propria cruce, drept. Dar asta nu înseamnă că trebuie și să-ți pui cruce.

Periplu prin Periprava

Fiindcă “înainte era mai bine”, merită amintită din când în când oroarea care a fost ocupația comunistă a României. De pildă în lagărul de la Periprava, de pe brațul Chilia din Delta Dunării. La reeducare, la stuf și la moarte.

O cursă cu obstacole printre grozăvii.

Iar Periprava este doar un exemplu din genunea roșie. Nici singular și nici unghiular.

Un strop de recunoștință

Misecuvenismul acesta, care a ajuns să mâne de la spate mulțimile în ultimele 2-3 decenii, a făcut nenumărate victime colaterale. Poate cea mai ruptă la oase dintre toate, recunoștința — ajunsă o specie pe cale de dispariție în rândul ecosistemului uman de sentimente.

Când totul vine simplu, repede, abundent, convenabil și de-a gata, gratitudinea arde ca retina sudorului rămas fără mască. Se consumă ca o iubire veșnică de-o vară. Se stinge ca o ploaie de meteoriți.

Să ne oprim puțin în loc și să ne amintim un strop de vremelnicia noastră.

Lampa lui Ăla Din Ecran

Că lumea-i întoarsă pe dos, o cântă în gura mare toată floarea cea vestită, de la afoni la lipitori care se hrănesc din haos. Și nu-i nevoie de țambal ori de pian de piept ca să ne prindem în horă. Jucăm cu o inconștientă voioșie pe melodie.

Iarna nu-i ca vara și nici azi nu-i ca ieri. Când Aladdin găsea lampa fermecată în peșteră, freca o dată la ea cu simț de răspundere și hop! — apărea Duhul atotputernic. Care Duh era obligat să împlinească trei dorințe oricărui frecangiu.

Astăzi, tot omul are propria-i lampă fermecată în poznar, care aduce pe ecran o liotă de Duhuri, într-un scroll făr’ de sfârșit pentru dorințe făr’ de număr. Și ce de Duhuri, nenică! Influencerul trăirist, gurul îndumnezeit, politicianul amoralist, vraciul poleit — și câte și mai câți.

E atâta magie, că nici nu mai putem lăsa lampa din mână. E atâta frecangie, că nici nu mai e lampa noastră.

Blonde, brune și roșcate

Cea mai populară — dar și cea mai veche — băutură alcoolică din lume este o reflexie a societății umane.

Pentru că dacă stai și te uiți, în halba planetară există mai ales blonde și brune. Roșcatele sunt rare și, cel mai adesea, memorabile.

Cum era treaba aia cu “după chipul și asemănarea”?

Viața la capsulă

Ubicua capsulă de cafea îmi pare că a devenit metafora perfectă pentru viața modernă. Cafeaua a fost cultivată, culeasă, prăjită, măcinată, precis cântărită și pusă în așteptare. Iar o simplă apăsare pe un buton îți aduce o ceașcă de cafea proaspătă, fierbinte, bună. Nu grozavă, dar bună. Și toată această poveste, la un preț aproape ridicol.

Merită prețul?

Țâțoasele Ninja

La începutul anilor ‘90 făceau furori niște personaje din desene animate, cunoscute colectiv drept Țestoasele Ninja. Ajunse mai apoi, în clasicul stil hollywoodian, chiar staruri în filme deosebit de artistice. Astăzi, căzute în uitare — deși s-a încercat resuscitarea lor în urmă cu vreo 10-15 ani, fără prea mare succes — probabil pentru că în era Pokémonilor vânați cu telefonul pe stradă, altele sunt refrenurile care ajung în topuri.

Mfine. Consider că niște femei ninja bine dotate ar fi avut o viață muuult mai lungă ca personaj colectiv. Că doar se știe, bărbații sunt meserie — veriga slabă a speciei noastre.

De strajă patriei. Cu p mare și cu î din a.

Avem o grădină de țară, frumoasă ca o icoană de măicuță de Domn-Domn, să-nălțăm. Atacată din exterior de feluriți dăunători. Invidioși pe bogățiile nemărginite cu care a fost binecuvântat acest colț de rai.

Din fericire pentru neamul nostru cel românesc, am câștigat la loteria vieții și premiul cel mare. O garnitură fără seamăn de conaționali capabili să vadă dușmanii cu ochiul liber. Și dotați cu megafoane superputernice, prin care-și pot anunța până și surzilor iubirea de moșie ce-i arde pe dinăuntru ca un fier roșu.

Că se dovedește iarăși și mereu, de niște secole deja, că atacul la moșia mult iubită este lucrătură din interior, nu e vina lor, a cațavencilor.

Cum să-ți păstrezi capul pe umeri într-o lume fără cap și fără coadă

Acesta nu este un text motivațional, acesta este un text volițional. Nu oferă o rețetă de succes, oferă o foaie de parcurs. Și lasă mingea la jucător, nu la figurantul de pe margine.

Cea mai bună metodă să rămâi întreg la minte este să-ți găsești oamenii și activitățile care-ți oferă un strop de bucurie. Iar după ce le-ai găsit, să li te dedici în totalitate. Vampirii de atenție, distragerile și motivele de inflamare pândesc la tot pasul. Însă ține exclusiv de tine unde anume îți canalizezi atenția.

Tu și numai tu alegi cine și ce contează cu adevărat pentru tine.

Idee, plural

Lumea, așa cum este ea, bună și rea, reprezintă rezultatul unei diversități infinite de idei. Și nu al unei singure idei — oricare ar fi aceasta, oricât de seducător ori de logic ar suna, oricum ar fi livrată și de oriunde ar veni ea.

Lumea, așa cum este ea, cu bune și cu rele, înseamnă o sumă de pluralități — nu un sistem binar.

Chestia este că

Realității nu-i pasă că tu ai o altă opinie despre ea. Că nu-ți place de fața ei. Că o ignori cu grație ori cu grobianism.

Cum spune și vorba aceea din bătrâni, deții un sfânt și inalienabil titlu de proprietate — opozabil tuturor — asupra propriilor tale păreri. Însă nimeni, niciodată, n-o să-ți ofere un titlu de proprietate asupra realității. Faptele rămân fapte indiferent de relația ta cu acestea.

Și chestia este că de prea multe ori irump pe scena publică diverși vraci carismatici care momesc oamenii cu gargară din apă de ploaie despre cum opinia lor este singura realitate care contează.

Scartzadahartie

Ca nație care facem de milenii mari succesuri la oral, limba și timpanul ne sunt cele mai dragi organe. Și e și normal, când dânsele sunt cele care ne ajută să prestăm corespunzător în micul nostru colectiv daco-romano-getic.

Dar dacă ne-ar da și nouă ghes alfabetizarea, ochiul și slova, este că n-am avea în bestiarul mioritic doar alde Freakadadisk?

Strașnic este strașnic

Unul dintre cuvintele pe care mi-aș dori să le întâlnesc mai des în viața de zi cu zi. Dar ideea este că l-au abrutizat niște omuleți prin tot felul de reclame care de care mai tembele, astfel că a ajuns teribil de caraghios. Și nu mai este folosit decât la mișto.

Ori alăturarea de litere “ș” + “n” în interiorul cuvintelor este destul de rară în limba noastră-i o comoară ce cu râvnă o pocim.

Și-i foarte foșnitoare. Și tare țâșnitoare. Și ar fi mare păcat s-o iușnim.

Străfulgerări

Sunt momente în viață în care, dintr-odată, vezi ceva clar precum cristalul într-un loc în care până atunci era doar o nebuloasă ori un negru profund. Poate fi o conexiune între două lucruri. O soluție la o problemă. Cheia unei intrigi. Motivația reală a unui personaj în cuvinte și paragrafe sau a unui om în carne și oase. Orice.

Și partea cea mai frumoasă este că momentele acestea pot apărea oricând. Brusc. Intens. De unde nu te aștepți și când nu te aștepți.

Le spunem revelații, clarviziuni, intuiții, epifanii. Dar străfulgerări îmi pare că surprinde mult mai plastic și mai fantastic peisajul.

Oamenii-teflon

Ai văzut când pui puțin ulei într-o tigaie de teflon, cum pare că uleiul levitează deasupra suprafeței încinse, fără să o atingă? Ei bine, tot cam așa sunt și oamenii cărora le arunci câte o idee, un îndemn, o vorbă, un bobârnac. Ai crede că îi atinge vreuna dintre chestiuni, dar nici pomeneală de așa ceva — plutesc cu toatele razant, la distanțe infinitezimale.

O manifestare în viu a răcirii gurii de pomană.

Timpuri Moi

Până la a fi numele uneia dintre cele mai originale formații rock românești, Timpuri Noi a fost una dintre uzinele ‘mândrie a întregului popor’ în timpul ocupației comuniste a României. Compresoarele, pompele și materialele de instalații produse aici făceau ravagii în țările lumii a 3-a spre a 4-a, care puteau plăti doar în natură și de preferat niciodată. Astăzi, fostele uzine Timpuri Noi au devenit “proiect de regenerare urbană” — apud fandoselile dezvoltatorilor imobiliari — adică au ajuns să nășească mândre blocuri de locuințe și splendide clădiri de birouri corporatiste.

Timpurile de astăzi n-or mai fi ele noi, dar cu siguranță sunt moi.

Fosile vii

Vii în sensul consumului de oxigen. Altfel, încapsulate în statu-quo, asemenea gâzei prinse într-un chihlimbar. Încremenite în idei precum o scenă surprinsă într-un instantaneu. Aflate la ani-lumină distanță de orice viitor.

Iar stadiul de fosilă nu-i apanajul vreunei tipologii umane anume. Poți ajunge o fosilă dacă ești sărac lipit pământului ori triliardar de talie planetară. Analfabet ori om de știință. Simplu cetățean ori politician de anvergură. Și orice ai fi și oricine ai fi, ajungi fosilă numai și numai prin propriile tale puteri și din propria-ți voință. Exact în acel moment din timp în care arunci prosopul în ringul vieții.

Vii, fosilă, sau mai rămâi?