Omul din teren

Nu e niciodată despre cei care stau pe margine și sparg semințe. Nici despre galeria care comentează doct din tribune despre ce ratangiu ești și cum n-ai habar de niciunele. Și nici despre gura lumii, cea repede vărsătoare de vorbe de tot felul care nu costă nimic.

Este — și va fi mereu — despre omul din teren.

Despre cel ce știe că și-o va lua garantat peste bot și tot alege să fie acolo. Cel ce știe că o să fie cu sudoare, cu eșecuri, cu dezamăgiri, cu intrări la oase. Cel ce știe că, deși o să se lase cu piedici monumentale care-l vor face țăndări, tot se va ridica și va merge mai departe. Chiar și în genunchi — pentru că doar cine face pași poate ajunge undeva.

Omul din teren n-are ochi și urechi nici pentru aplauze, nici pentru huiduieli. Fiindcă pentru el, fiecare zi în care este prezent acolo e un dar pe care și-l oferă singur. Drept urmare, își asumă chinul și bucuria și disperarea și preaplinul. Trăiește cu ele agățate de gât, ca niște amulete al căror zdrăngănit îi reamintesc întruna că atâta timp cât se mișcă, este viu.

Pentru că înțelege. Înțelege că numai pe teren este viață. Dincolo de marginile acestuia, nu există decât stafiile celor care n-au cunoscut nici înfrângerea și nici biruința, întrucât s-au hrănit mereu doar din spectacolul altora.

(Text inspirat de “Man in the arena” al lui Theodore ‘Teddy’ Roosevelt.)