Corcoduși de acasă

Pasămite că în Împărăția lui 1 și 0, unde ne facem cu toții veacul, țicneala a devenit noua normalitate. Iar când satul e întregul glob, nebunul e fiecare dintre noi — obligat.

Pe vremuri, nebunul era una dintre notabilitățile satului, alături de cârciumar, fierar, doftor, popă și șeful de post. Fiindcă obștea avea nevoie să știe care-i borna pozitivă și care-i cea negativă de la acumulatorul social. Dar nebunul era nebun doar pentru că nu era un om așezat, la casa lui — ci strident diferit de restul comunității. Practica abstinența. Era vegetarian. Scria poezie. Colecționa fluturi. Citea cărți.

Într-un sat care numără miliarde de oameni, toți suntem corcoduși de acasă.

Prostia omenească

Sigur, e vastă. Pe toate axele posibile. Însă de veacuri plutește în aer o confuzie generală. Între prostia cronică și prostia acută. Când una-i fără leac, iar cealaltă-i fără scăpare.

Privim prostește prostia, parol!

“Malefica federație”

Genul de enunț care ridică la fileu întrebări existențiale. Despre cine să fie vorba? Urmașa URSS-ului de odinioară, Federația Rusă? FIFA? Statele Unite ale Americii? Federația Română de Fotbal? Federația Internațională de Box?

Nu-i deloc o întâmplare că în anul de grație 2026 nu există un răspuns care să vină imediat în minte.

Trecut-a fanfara militară

Scrierile clasice din secolul XIX sunt pline de o admirație nedisimulată pentru uniforma militară. De la Sorel la Vronski, vestonul ostășesc era deopotrivă scara celor de jos și blazonul celor de sus. Poate datorită lui Napoleon, soldatul ajuns împărat. Poate pentru că într-un secol în care viteza schimbărilor economice, politice, sociale, tehnologice era fără precedent, haina militară reprezenta un punct fix și familiar de echilibru. Sau poate că, în chinurile facerii națiunilor moderne cu forcepsul naționalismului dezlănțuit, aceasta însemna o identitate unificatoare, asemenea limbii sau drapelului.

Cu Gatsby și, răsturnat în oglindă, Švejk s-a încheiat epoca de glorie a uniformei militare. Au pus umărul două războaie mondiale devastatoare și două ideologii surori, dar în culori diferite ale efectelor (nazismul / fascismul și comunismul). Însă ‘vinovatul’ principal este fără doar și poate emanciparea femeii. Când femeia a încetat să mai fie dispozitivul de făcut copii instalat de Doamne-Doamne în casa bărbatului și și-a câștigat dreptul de a avea o voce egală în societate — de la a vota până la a face școală și a practica orice meserie — aura milităriei s-a făcut praf. Că dacă vestonul poate avea țâțe, înseamnă că nimic n-a mai rămas sfânt pe lume.

Trecut-a fanfaronada militară. Iar clovnii precum Pete Hegseth nu fac decât s-o fluture în văzul tuturor.

O petrecere cu cercopiteci de asfalt

Civilizația e ca striptease-ul. Prima textilă pusă pe fizic este ultima care se dă jos. Mai știi bairamul ăla?

Începe în jur de opt seara, cu politețuri, bisericuțe și dialoguri aproape șoptite. Pe la zece, toată lumea discută cu voce tare. Pe la miezul nopții, toată lumea vorbește peste toată lumea. Pe la două, se lasă cu strigături. Iar pe la patru nu mai rămâne decât ce era acolo din timpuri ancestrale: lălăieli, râgâieli, borâturi, cafteli.

Suntem iarăși ce am fost și chiar mai mult decât atât.

Prin meandrele eșecului

Nimic nu apare spontan. Viața este rezultatul unui lung lanț de iterații. Iar eșecul este materia primă din care aceasta se plămădește.

Reușita și echilibrul sunt stări provizorii, atinse abia după ce au fost epuizate sau depășite “n” variații nefuncționale. Și, de multe ori, însuși eșecul reprezintă reușita în sine. Penicilina, de exemplu, a fost mai întâi de toate un experiment ratat. Iar omul, odată ajuns la capătul liniei, dacă privește în urmă cu ochi limpezi, nu poate vedea altceva decât meandrele săpate de eșecurile care l-au adus acolo.

De aceea îmi este peste poate să înțeleg glorificarea succesului. Dincolo de faptul că nici aerul sau apa nu sunt icoanele la care se închină întreaga lume.

Fușereală, te proslăvim!

Posibil ca doar micul să fie mai iubit decât fușereala pe plaiurile unde behăit-a programatic Miorița. (Paranteză rotundă cu unghiuri ascuțite: trasul cu urechea și darea-n gât în Grădina Maicii Domnului preced cu eoni ocupantul comunist, care a găsit un teren deosebit de fertil să-și însămânțeze scârna turnătoriei.) Și oricum, dacă e, doar la limită.

Nu s-a inventat încă omul românesc care să nu aibă o slăbiciune pentru lucrul de mântuială. Pe tot intervalul cuprins între un mic și un enorm precum mecanismele de limitare și echilibrare a puterilor în stat. Ceea ce, pentru un popor născut direct creștin — adică mântuit, tovarăși! — nici nu-i de mirare.

Intimitate și identitate

Ideea de intimitate este legată în general de o relație între două persoane. Dar poți deveni intim și cu orice depășește nivelul de hobby și se transformă în meșteșug. Oricare ar fi meșteșugul — practicarea unui sport sau a unei meserii, un act artistic, orice.

Sunt momentele de familiaritate, de respect și de atenție care te fac să te simți conectat cu meșteșugul respectiv și cu tine însuți. Momentele când ești prins cu totul în activitatea cu pricina, iar timpul pare că încremenește acolo, în interior. Momentele când totul din jur dispare și rămâi doar tu și meșteșugul tău.

Nu cunosc nimic mai omenesc decât intimitatea dintre meșteșugar și meșteșugul său. Așa că uite o întrebare de 1.000 de puncte: de ce există de câțiva ani o cursă nebunească pentru a convinge oamenii să-și externalizeze meșteșugurile către mașini? Sau o întrebare de 1.000.000 de puncte: de ce acceptă oamenii?

Au gust?

Au și nu prea, oamenii. Și-i valabil pentru orice, de la chestiuni care țin de estetică până la cele care țin de papile.

De când cu producția de masă, omenirea a intrat în zodia aproximativului.

Te uită cum se pitesc tupilacii

Cum piteala ne-a adus piticii, înseamnă că musai tupilatul trebuie să ne aducă tupilacii. Și te împiedici de tupilaci peste tot prin Grădina Măicuței Domnului, chiar dacă n-au avut un nume până acum.

Tupilacul e genul care nu pleacă, dar nici nu rămâne de-adevăratelea. Se face mic până se camuflează perfect în peisaj. Nu e nici cu hăis, nici cu cea. Dă cu seen, dar nu cu reply. E prezent fizic și absent cu tot restul. Nu că ar fi laș, nu — dar treaba tupilacului este să existe, nu să-și manifeste existența.

De aceea nu l-a prins până acum niciun dicționar în plasă: s-a tupilat până și de limba noastră-i o comoară.

Delta

Vorbele nu sunt nimic altceva decât o onorabilă operă de ficțiune. Cum am dori să fim. Ce ne-ar plăcea să se întâmple. Cum am vrea să fim văzuți. Ce imagine mentală ne-am creat despre noi înșine.

Acțiunile și inacțiunile sunt adevăr. Fiindcă ele sunt cele care ni-l aduc pe Oz în fața ochilor — Toto răstoarnă paravanul, nu latră la el. Și tocmai aici, în diferența dintre închipuire și realitate, stă oglinda omului. Fie el o ființă în carne și oase, ori un personaj în cuvinte și semne.

Cum ți se-arată delta, prietene?

Pssst! Vrei să-ți spun un secret?

Probabil că fix în această secundă, prin eter sau printre pixeli, fâlfâie de milioane de ori. “Formula secretă”. “Ingredientul secret”. “Metoda secretă”.

Și explicația e mai prozaică decât ar părea la prima aluzie: “secret” e un cuvânt care lucrează în vânzări. Este eticheta lipită pe cutie ca să nu te prinzi că înăuntru se găsește aer. Fiindcă tristețea maximă sună exact ca o maximă: ceea ce funcționează negreșit și întotdeauna se cunoaște de când lumea și pământul. Dar asta-i o marfă căreia îi lipsește cu desăvârșire ambalajul capabil să agațe retinele și să încheie afacerea. E penibilă, e nasoală, e banală.

Nu există niciun secret.

Dl Bombastic e superfantastic

Îl știi, negreșit. Te ciocnești de el peste tot — pe stradă, la mall, la birou, la terasă, în feed. Trăiește experiențe senzoriale supreme, nu bea și mănâncă precum omul obișnuit. Redefinește paradigme și desțânțălă statu-quoul, nu trage la șaibă în timpul programului de muncă. Investește în viitorul umanității, nu procreează precum un urangutan. Și, în general, vorbește cu majuscule, gesticulează în superlative absolute și respiră aer premium.

Dacă-l asculți cinci minute, afli că totul în viața lui e genial de incredibil, epic și demențial. Iar dacă te poți lipsi de cincisprezece, luminița de la capătul tunelului devine o lumină orbitoare: magnitudinea are o relație invers proporțională cu conținutul.

Poate de aceea bătutul cu cărămida în piept are mereu rezonanța unui clopot.

Tortul e bine când se termină cu bine

Dacă s-a trecut cu succes de ultima felie. Și s-a lins până la ultima firimitură. Înseamnă că maestrul cofetar și-a făcut cu brio treaba. Iar pe lanțul trofic n-au fost accidente.

Curios cum i s-a cântat prohodul lui “firesc” de un amar de vreme deja.

Gusturile se discută

Deși nu privește pe nimeni. Ce muzică îți răsună în căști. Ce mâncare îți pui în farfurie. Ce decorațiuni folosești pentru bradul de Crăciun de acasă. Gusturile tale te privesc doar pe tine — nu se discută și nu trebuie să aibă nicio justificare.

Însă asta nu-i deloc valabil când îți manifești gusturile și implici, fără voia ei și fără un mandat explicit, o comunitate mai mică sau mai mare. Când scoți boxa pe fereastră, să audă tot cartierul ce DJ desăvârșit ești. Când ai telefonul pe difuzorul extern, ca să dai pe spate un întreg autobuz despre ce porno ravisant urmărești. Când transformi spațiile publice în reflexii ale modului în care ți-ai amenajat propria locuință.

Nu de alta, dar dacă nu apreciezi la rândul tău dulceața fină a rahatului, parcă n-ai vrea să participi la o degustare de bucate unde Marele Chef Celebru e scatolog. Sau...?

Scris, substantiv

Pentru cea mai mare parte a existenței lor, oamenii nu au știut cu scrisul. Dacă am comprima întreaga istorie a omenirii la durata unui singur an, scrisul a apărut cu câteva ore înainte de Revelion. Iar noi, oamenii, am dezvoltat o relație foarte complicată cu scrisul tocmai pentru că este o îndeletnicire atât de nouă.

Și-i fascinantă varietatea infinită de pălării pe care le poartă scrisul pentru om. Terapie. Înțelegere. Organizare. Remediu. Construire. Poveste. Comunicare. Moștenire. Plăcere. Speranță.

Substantive, dar mai cu seamă substanță.

Strigoii vechi și noi

Le resimțeai respirațiile putride chiar fără să-i vezi. Erau dotați cu carnet de partid, dosar de cadre beton, colecție de pile scoase la moment din mânecă, limbaj de lemn din esență tare. Și aveau chiar și o oareșcare scuză: ocupantul comunist îi plămădise din propria-i scârnă, iar teroarea acestuia îi dresase. Sugeau de viață totul din jurul lor fiindcă exact pentru acest motiv fuseseră mufați la sânii generoși ai avortonului rezultat din acuplarea secerii cu ciocanul.

Cei de rit nou s-au născut după ce a explodat mămăliga ca să înfigă țărușul unde trebuie. N-au prins nici cozile, nici frigul, nici turnătoria cu repetiție. Și totuși: aceeași șmechereală măruntă ridicată la rang de blazon, aceeași aversiune față de muncă și carte, aceeași mână întinsă către statul care trebuie să ne dea că de-aia e stat. Totul, fără pic de dresaj pavlovian. Doar dintr-o anamneză a metehnelor.

Printre noi, niște strigoi. Și vechi, și noi.

“Sunt interese mari la mijloc!”

Și de aceea nu se vrea. Fiindcă, mă-nțelegi, interesul poartă fesul. Iar noi suntem prea insignifianți ca să putem schimba ceva. Așa că, fie ce-o fi, rămânem liniștiți la locurile noastre.

Dar dacă mijlocul ăla e de fapt stricat la burtă, ce ne facem, frați întru Decebalus per Scorilo?

Fără noimă și fără număr

Revoluția industrială și, mai recent, cea tehnologică au făcut posibile lucruri care acum 500 de ani păreau imposibile, acum 1.000 de ani miracole și acum 2.000 de ani magie. N-are rost să arăt eu cu degetul pe tastatură spre unele sau altele, oricare dintre noi are la îndemână un mănunchi de exemple.

Dar în același timp, tot ele au diluat până la extrem rostul lucrurilor. În lumea modernă există un potop de chestii din simplul și suficientul motiv că acestea pot exista.

Din genunile timpului, nevoia a fost mama născocirii. În zilele noastre, născocirea își naște singură mama.

N-ai să-mi dai un sfat nesolicitat?

Există cetățeni care simt un imbold irepresibil să ofere celorlalți sfaturi fără ca acestea să fi fost cerute. Pe sfântul și nobilul principiu că empatia-i un joc de societate la care câștigă cine are cei mai încărcați epoleți.

Atâta doar că sfatul nesolicitat n-are nicio treabă cu omul aflat la primire. Care-i doar pretextul. Sala de spectacol. Publicul captiv la un one-man show cu intrare volens nolens și ieșire canci.

Sfatul e doar vehiculul — marfa transportată e mereu propria persoană și soclul aferent viitoarei și binemeritatei statui.

Oglindă, oglinjoară, cine dă cele mai rotunde sfaturi din țară?