Cum să-ți păstrezi capul pe umeri într-o lume fără cap și fără coadă

Acesta nu este un text motivațional, acesta este un text volițional. Nu oferă o rețetă de succes, oferă o foaie de parcurs. Și lasă mingea la jucător, nu la figurantul de pe margine.

Cea mai bună metodă să rămâi întreg la minte este să-ți găsești oamenii și activitățile care-ți oferă un strop de bucurie. Iar după ce le-ai găsit, să li te dedici în totalitate. Vampirii de atenție, distragerile și motivele de inflamare pândesc la tot pasul. Însă ține exclusiv de tine unde anume îți canalizezi atenția.

Tu și numai tu alegi cine și ce contează cu adevărat pentru tine.

Idee, plural

Lumea, așa cum este ea, bună și rea, reprezintă rezultatul unei diversități infinite de idei. Și nu al unei singure idei — oricare ar fi aceasta, oricât de seducător ori de logic ar suna, oricum ar fi livrată și de oriunde ar veni ea.

Lumea, așa cum este ea, cu bune și cu rele, înseamnă o sumă de pluralități — nu un sistem binar.

Chestia este că

Realității nu-i pasă că tu ai o altă opinie despre ea. Că nu-ți place de fața ei. Că o ignori cu grație ori cu grobianism.

Cum spune și vorba aceea din bătrâni, deții un sfânt și inalienabil titlu de proprietate — opozabil tuturor — asupra propriilor tale păreri. Însă nimeni, niciodată, n-o să-ți ofere un titlu de proprietate asupra realității. Faptele rămân fapte indiferent de relația ta cu acestea.

Și chestia este că de prea multe ori irump pe scena publică diverși vraci carismatici care momesc oamenii cu gargară din apă de ploaie despre cum opinia lor este singura realitate care contează.

Scartzadahartie

Ca nație care facem de milenii mari succesuri la oral, limba și timpanul ne sunt cele mai dragi organe. Și e și normal, când dânsele sunt cele care ne ajută să prestăm corespunzător în micul nostru colectiv daco-romano-getic.

Dar dacă ne-ar da și nouă ghes alfabetizarea, ochiul și slova, este că n-am avea în bestiarul mioritic doar alde Freakadadisk?

Strașnic este strașnic

Unul dintre cuvintele pe care mi-aș dori să le întâlnesc mai des în viața de zi cu zi. Dar ideea este că l-au abrutizat niște omuleți prin tot felul de reclame care de care mai tembele, astfel că a ajuns teribil de caraghios. Și nu mai este folosit decât la mișto.

Ori alăturarea de litere “ș” + “n” în interiorul cuvintelor este destul de rară în limba noastră-i o comoară ce cu râvnă o pocim.

Și-i foarte foșnitoare. Și tare țâșnitoare. Și ar fi mare păcat s-o iușnim.

Străfulgerări

Sunt momente în viață în care, dintr-o dată, vezi ceva clar precum cristalul într-un loc în care până atunci era doar o nebuloasă ori un negru profund. Poate fi o conexiune între două lucruri. O soluție la o problemă. Cheia unei intrigi. Motivația reală a unui personaj în cuvinte și paragrafe sau a unui om în carne și oase. Orice.

Și partea cea mai frumoasă este că momentele acestea pot apărea oricând. Brusc. Intens. De unde nu te aștepți și când nu te aștepți.

Le spunem revelații, clarviziuni, intuiții, epifanii. Dar străfulgerări îmi pare că surprinde mult mai plastic și mai fantastic peisajul.

Oamenii-teflon

Ai văzut când pui puțin ulei într-o tigaie de teflon, cum pare că uleiul levitează deasupra suprafeței încinse, fără să o atingă? Ei bine, tot cam așa sunt și oamenii cărora le arunci câte o idee, un îndemn, o vorbă, un bobârnac. Ai crede că îi atinge vreuna dintre chestiuni, dar nici pomeneală de așa ceva — plutesc cu toatele razant, la distanțe infinitezimale.

O manifestare în viu a răcirii gurii de pomană.

Timpuri Moi

Până la a fi numele uneia dintre cele mai originale formații rock românești, Timpuri Noi a fost una dintre uzinele ‘mândrie a întregului popor’ în timpul ocupației comuniste a României. Compresoarele, pompele și materialele de instalații produse aici făceau ravagii în țările lumii a 3-a spre a 4-a, care puteau plăti doar în natură și de preferat niciodată. Astăzi, fostele uzine Timpuri Noi au devenit “proiect de regenerare urbană” — apud fandoselile dezvoltatorilor imobiliari — adică au ajuns să nășească mândre blocuri de locuințe și splendide clădiri de birouri corporatiste.

Timpurile de astăzi n-or mai fi ele noi, dar cu siguranță sunt moi.

Fosile vii

Vii în sensul consumului de oxigen. Altfel, încapsulate în statu-quo, asemenea gâzei prinse într-un chihlimbar. Încremenite în idei precum o scenă surprinsă într-un instantaneu. Aflate la ani-lumină distanță de orice viitor.

Iar stadiul de fosilă nu-i apanajul vreunei tipologii umane anume. Poți ajunge o fosilă dacă ești sărac lipit pământului ori triliardar de talie planetară. Analfabet ori om de știință. Simplu cetățean ori politician de anvergură. Și orice ai fi și oricine ai fi, ajungi fosilă numai și numai prin propriile tale puteri și din propria-ți voință. Exact în acel moment din timp în care arunci prosopul în ringul vieții.

Vii, fosilă, sau mai rămâi?

Nebun contra Nerod

Primul este acela care nu-i bun. Al doilea, acela care nu-i rod. Mecanismul stricat. Nimicul sterpului.

Nebunul are măcar ceva — plus speranța că poate se găsește un vraci, o minune ori un specialist care să repare defectul. Nerodul nu se are nici măcar pe sine însuși.

Mai bine nebun decât nerod.

Frăția fraierilor

Am impresia că pe meleagurile mioritice se face exclusiv vorbire despre cârdășia celor porniți vijelios pe calea parvenirii cu orice preț prin intermediul funcțiilor publice la care au accedat. Și deloc despre frăția noastră, a celor aflați de partea cealaltă, care am fi, teoretic, beneficiari ai exercițiului unor astfel de funcții. Acușica se fac 40 de ani de la Eliberare și în tot acest răstimp s-au perindat pe la butoane mereu aceiași cavaleri ai tristelor figuri. Indiferent de litere, culori, sigle sau limbă maternă.

Ori poate nu fraieri, ci niște masochiști căzuți pradă sindromului Stockholm.

Distopic, viitorul zâmbea

M-aș defini ca un om optimist. Inconștient de optimist, ar spune unii, ori de un optimism inconștient, ar spune alții. În orice caz, de partea celor care văd jumătatea plină a paharului. Dar cu tot cu optimismul meu funciar, îmi pare că semne bune era n-are.

S-au adunat în cocktailul epocii de astăzi prea multe elemente care, puse laolaltă, au potențialul de a cășuna un Molotov. Companii mai puternice, mai bogate și mai influente global decât zeci de țări luate împreună. Bogătani cărora nu le mai ajunge Pământul. Tehnologii autonome, care transformă oamenii în brelocuri. Rețele sociale la care sunt conectați miliarde de cetățeni, controlați de algoritmi opaci aflați în mâinile unor indivizi cu psihopatii evidente. Tehno-fascism. Clovni ajunși în poziții din care controlează armele nucleare deținute de țările lor. Și, peste toate, ca o pâclă, lehamitea și plictiseala generală față de ideile de libertate, democrație și domnie a legii.

De fapt, nici nu știu dacă e zâmbet sau rânjet.

Categoricii

Nu-i așa că-i iubim cu toții pe oamenii sentențioși? Nu mai mult decât se iubesc ei pe ei înșiși, normal — dar după persoana lor, de la locurile 11 în jos, sigur urmăm noi. Și cum ai putea să nu iubești autorii de enunțuri emfatice, care-ți livrează cuminecături verbale cu certitudinea cu care poștașul sună întotdeauna de două ori?

Avem o singură viață și trebuie să ne bucurăm de orice binecuvântare ieșită în cale. Categoric!

Verba volant, scripta manent

Și ce dovadă mai bună să avem decât românii înșiși? Un popor eminamente oral — că na, buchiile a fost, este și va fi grele — fără pic de aplecare către cuvântul scris.

“Hai să vorbim” e laitmotivul nostru național, indiferent de tipul contextului (profesional, personal, familial). Nu există și pace “hai să ne citim” — “dă-mi pe mail” care se aude prin mediul corporatist își are geneza în nevoia de acoperire a fundului, nu în aceea de desfătare cu textul scris.

N-avem operă și nici arhive s-o adăpostim (iar “arhivar” e aproape o înjurătură). Dar ne rămâne totuși satisfacția că manele manent.

Șugubăț. Ghiduș. Poznaș.

Trei cuvinte care sună a profesiune de credință. Sau măcar a slogan. Ori a poveste ascunsă printre litere.

Cine n-a avut un băț să se ferească de rinocerii de la duș, și-a găsit nașul.

Fluieratul în biserică

Fluieratul e cu eoni mai vechi decât orice credință de pe Pământ. De fapt, cred că este mai mult ca sigur al doilea lucru inventat de om, imediat după mersul pe jos. Adică să stăm nițel și să judecăm, punându-ne în opincile strămoșului nostru: tocmai ce ai descoperit mersul agale, păsărelele ciripesc, dinozaurii pasc, soarele strălucește — păi să nu-ți vină să fluieri, cu degetele opozabile înfipte în proto-chimirul pe care-l porți la brâu?

Doar că de la un moment dat încolo, sacrul a intrat în depășire și a lăsat cu mult în urmă profanul. Și odată cu sacrul, a venit sacrificiul. Apoi sacerdotul. Și în cele din urmă, sfântul lăcaș. Adică, pe scurt, birocrația teocratică.

Așa că omul, vrând-nevrând, a început să fluiere a pagubă. Dar nu în biserică.

Deschis. Cu dichis.

E o linie foarte fină pe care faci echilibristică în viață: cât de deschis ești ca om la nou. Între “nimic din ce-i omenesc nu îmi este străin” și “vechi sunt toate” se întinde un întreg univers.

E bine să ai filtre — nu pentru a nu fi luat de fraier de profitori, asta-i inevitabil și diferă doar severitatea pagubei înregistrate, ci pentru că înseamnă că ai principii. Că doar nu ești un fir de praf, purtat de vânt de colo-colo.

Dar nici filtrele astea nu trebuie să le ții prea îmbâcsite. Fiindcă ajungi să te trezești că nu mai trece nimic de ele. Și o să-ți trăiești viața ca un tramvai.

Deschis. Cu dichis.

Rezultatele care contează

Au fost anunțați câștigătorii la concursul de împrejurări. Sunt aceiași de data trecută, când concursul nu s-a mai ținut, din motive de vreme.

Lenea e un antrenor de talie mondială.

Niște țărani. Niște șnapani.

Coana Istorie are un simț al umorului bizar. Când a trecut peste țară buldozerul cu turelă al ocupației comuniste, țăranul român a fost cel mai lovit de soartă. Nu doar numeric (România era o țară eminamente agrară în 1945), ci mai ales prin drama pământului luat cu japca. Pământ pe care țăranul îl avea de atât de puțin timp, încât abia se obișnuise de o generație să folosească adjectivul posesiv în relație cu acesta.

Iar ca adevărați uzurpatori, comuniștii ne-au trimis pe toți la talpa lumii și, la scara universului uman, ne-au transformat pe toți în niște țărani în doar 45 de ani.

După Eliberare, tot țăranii români — noii țărani — au încasat-o plenar. Doar că de data asta în sens invers, la împărțeala ogoarelor, întreprinderilor și uzinelor de stat (“tot pe loc, pe loc, pe loc!”), care făceau planul cincinal în trei ani jumate. Împărțeală făcută să fie rea ca să nu fie bună, tocmai de rudele și prietenii celor cu japca din urmă cu jumătate de veac — adică de niște șnapani.

Țărani contra șnapani e un meci de fotbal la care rezultatul se cunoaște încă de dinainte de inventarea fotbalului.

Grânduri (Șpalt 4)

***

O primăvară crudă este o primăvară târzie. Cu dat jos cojocul iernii însă păstrate două cojocele unul peste altul, cu copaci care înfrunzesc greu și înfloresc încă și mai timid, cu fluturi figuranți și berze bezmetice.

***

Ironic cum a aflat omenirea că este la strâmtoare tocmai de la o strâmtoare.

***

“Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti” sunt fie niște vorbe profund profetice, fie niște vorbe profund prostești.

***