Așa și nu altminteri

Există întotdeauna o cale simplă de a rezolva o problemă. Exemplul clasic, Alexandru cel Mare și nodul gordian.

Dar arareori simplu este sinonim cu bun sau bine. Simplul adevărat e complicat.

Simțământul bate realitatea

“Simt că e așa” ar putea fi lejer epitaful de pe piatra de mormânt a civilizației umane. De când cu interneții planetari, fără filtre și plini de năzbâtii, simțămintele ce colcăie în om au ajuns să-i dicteze viața.

Se zice că Pământul e rotund, dar eu și mulți alții simțim că este plat. Se zice că omul a ajuns pe Lună, dar eu și mulți alții simțim că a fost butaforie și trucaj. Se zice că vaccinurile eradichează boli, dar eu și mulți alții simțim că le provoacă.

Realitatea-i K.O. Așa simt că e.

Epoca Neghiobiei

Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de îndobitocire televizată. Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de prostire online. Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de socializare algoritmică pe rețele.

Sau poate că toate trei laolaltă, stratificate ca într-un delicios tort al imbecilizării glazurate, ne-au transformat în ceea ce suntem azi: o civilizație care confundă existența cu inteligența. Într-atât încât am ajuns cu toții să culegem roadele cu mâna destinului: oameni care nu mai citesc decât meme-uri, nu mai gândesc decât reflexe condiționate, nu mai discută decât în emoticoane colorate.

Iar neghiobia modernă e diabolic de eficientă. Nu-ți cere să dai pe-afară de răutate. Nici măcar să fii prost ca noaptea. Îți cere doar să fii grăbit. Să nu verifici. Să nu te oprești. Să nu-ți dai voie să nu știi. Iar când ai tupeul să taci, Algoritmul îți servește imediat tot ce trebuie.

Trăim veseli de pe o zi pe alta, într-o epocă în care convingerea a învins faptele, iar volumul a învins sensul. Și, culmea, ne mirăm că încă ne mai doare dovleacul.

Compară și comafină

Metrul etalon din Paris e o jalnică ruletă față de unitatea de măsură din sufletul fiecărui om românesc. Fiindcă rigla mioritică nu șade bleagă într-o vitrină, ci se mișcă. Se adaptează. Crește odată cu SUV-ul cât un camion al vecinului, se lungește când colegul de la biroul alăturat pleacă în Seychelles, se îndoaie elegant când șeful își schimbă nevasta veche pe una nouă și aproape nefolosită.

Așa că toată lumea măsoară. Cu sârg. Cu dedicare. Cu coada ochiului la rigla celuilalt, ca nu cumva să rămână cu vreun ceva important în urmă. Și nimic nu e mai important decât “a avea” în Grădina Maicii Domnului.

Dar dacă-l întrebi, orice om românesc o să-ți spună — cu tărie — că nu se compară cu nimeni. Că e neasemuit. Excepțional. Ba chiar că până și drumul pe care merge are sens unic — rezon!

Și nu poți să nu fii de acord. La noi sunt codrii verzi de brad și nimeni nu compară. Toată lumea comafină.

Nepotrivirea de caracter

Noi, oamenii, suntem ființe inconsecvente la scară mică și imprevizibile la scară mare, care tânjim după o lume consecventă și previzibilă. O alcătuire strâmbă, da, și totuși am scos-o la capăt — în ciuda acesteia.

Am scos-o la capăt pentru că am creat statornicie în afara noastră. Ca niște atavici meșteri Manole, am zidit-o în ritualuri, în proceduri, în legi, în instituții. Civilizația nu e o poveste despre viteji și vrăjitori, ci despre sisteme. Limbaj. Scris. Proprietate. Monedă. Comerț.

Niciunul dintre ele perfect — doar suficient. Iar suficientul acesta, repetat și transformat de-a lungul timpului, aduce a progres.

Niciodată “niciodată îndeajuns”

E mereu destul ce avem. Nu avem nevoie de mai mult, mai mare, mai lat, mai lung, mai adânc, mai gros, mai întins, mai înalt, mai frecvent, mai repede, mai intens, mai tare, mai strălucitor, mai nou, mai eficient, mai performant, mai profitabil, mai vizibil, mai viral, mai conectat, mai premium, mai rafinat, mai autentic, mai...

Însă nu e niciodată îndeajuns ce creăm.

Partidul Uniunea Luptătorilor și Patrioților Adevărați (PULPA)

În peisajul politic dâmbovițean, atât de sărac în acronime memorabile și de bogat în promisiuni nememorate, se simte nevoia unei formațiuni fragede. O formațiune cu o menire la fel de proteică precum aceea a încercatului și vitregitului nostru popor: salvarea românilor de români. În sfârșit, o formațiune de luptători și patrioți adevărați, strâns uniți sub stindardul unei dorințe irepresibile de a prelua și exercita puterea numai și numai în folosul adevăraților patrioți și luptători.

De aici, PULPA. Fragedă de s-o mănânci cu ochii. Bună de s-o mănânci din ochi.

Poziționarea noii formațiuni pe eșichierul politic nu va fi nici la dreapta, nici la stânga și nici la centru. PULPA se va plasa într-o poziție unică: "Sus Patria". În ceea ce privește doctrina mereu fragedei formațiuni politice, aceasta va fi bazată pe trei piloni, reprezentând cele trei provincii istorice ale Patriei — Moldova, Țara Românească și Ardealul:

1. Patria Este Una Singură

2. Patria Înseamnă Uniunea Luptătorilor și Patrioților Adevărați

3. Cine Nu Este Cu Noi Trădează Patria

Deloc în cele din urmă, PULPA va urmări cu obstinație o relație excepțională cu presa, cotarla de pază pentru orice democrație vibrantă. În acest sens, “Adevărul așa cum trebuie să fie” reprezintă mai mult decât un credo pentru PULPA — va fi o lege.

Alege PULPA. Pentru că ca român, meriți ceva fraged și bun.

De post, de frupt, de geaba

Când marile lanțuri de retail au ajuns să aibă raioane dedicate pentru produsele de post și să aloce cu regularitate spațiu în ofertele săptămânale pentru ele, știi că treaba e serioasă. Chit că mimetismul face ravagii în această industrie, unde ideile se copiază mai rapid decât copiază chinezii produse și servicii din lumea liberă.

De vreo 15 ani, de când românul a început să prindă cheag, gama de produse de post din comerț a explodat. Ceea ce înseamnă că există o piață mare pentru așa ceva. O piață mare de drept-credincioși care vor să se pună bine cu Doamne-Doamne ținând posturile de peste an în care nu se mănâncă de dulce. Dar dacă e post, asta nu înseamnă că nu ne putem înfrupta cu un set de șnițele din soia, cu câteva cotlețele de caju la grătar, cu niște velemea din făină de migdale — totul stropit cu un vinișor sau o răchie fără alcool.

Tare mi-e că am făcut din nechezolul comunist modelul perfect pentru postul capitalist.

Munții noștri dinozaur poartă

Propensiunea pentru trecut a unei părți semnificative din populația trăitoare printre răsadurile din Grădina Maicii Domnului este în același timp fascinantă și teribilă.

Fascinantă, pentru că explică multe din retardul societății românești. Care nu-i de ieri, de azi, ci din totdeauna. Când cel mai bine a fost în comunism, în perioada monarhiei constituționale, în vremea lui Vlad Țepeș sau a lui Burebista — după crez — ai zero motive să-ți faci treaba în prezent ori să-ți faci planuri pentru viitor. Fiindcă timpurile bune au trecut și nu se mai întorc în vecii vecilor, amin! Viitorul, de altfel, este incredibil de puțin prezent în spațiul public românesc, care pendulează la nesfârșit, precum un balansoar drăcesc, între smiorcul la prezent și osanalele la trecut.

Teribilă, pentru că ne batem singuri 11 metri la propria poartă.

Portocală ‘m-e ca Nicu

Că tot s-a comemorat de către diverși nerozi nașterea ucenicului de cizmar din Scornicești.

Merită amintite, pentru mai tinerii descălecători din Decebal și Traian, ședințele guvernului american din ultimul an, unde pot fi admirați în toată splendoarea lor mălăiață membrii cabinetului aducându-i osanale deșănțate lui Portocală. Chestie care seamănă teribil de bine — și de straniu — cu tratamentul de care a avut parte în perioada 1965-1989 Geniul Carpaților și Cel Mai Iubit Fiu Al Patriei, Nicolae Ceaușescu.

Dar e drept că pe atunci nici America nu fusese făcută din nou măreață din nou, fiind prinsă în activități frivole precum să conducă lumea liberă și să sape groapa comunismului.

Marea Îndoială

Cea mai vastă întindere de ape adânci de pe Terra care nu figurează pe nicio hartă a lumii. O mare de dinăuntru ce vine la pachet cu conștiința, precum o clauză din contractul de a fi om, scrisă în litere minuscule. Plimbată de colo-colo prin lume. Rezervor secret de “dar dacă”.

O povară cât o dovadă: încă nu ești pietrificat în certitudini.

Copilărie pe tarabă

Țâncii din perioada anilor 2008-2012, care a marcat explozia smartphone-urilor, conexiunilor mobile de date și a rețelelor sociale, sunt astăzi adulți.

Niște adulți ale căror imagini din copilărie au fost puse la liber pe internet de dragii lor de dragi părinți, enigmatici și cu mințile la ei. Să se servească oricine de acestea, de la boți și algoritmi până la pedofili și AI-uri de teapa lui Grok.

Marfă.

Ferpar

Aveam vârsta de ieri când am aflat că acest cuvânt este un franțuzism din tagma lui rezon. Vine de la “faire-part” (a lua parte, cum s-ar zice) și dacă la începuturi desemna anunțarea publică a evenimentelor majore — naștere, căsătorie, deces — acum e folosit în special în contexte mortuare.

Dar dacă e să-l credem pe cuvânt pe Tolstoi — “Toate familiile fericite seamănă una cu alta, fiecare familie nefericită e nefericită în felul ei.” — fix la acestea nu se potrivește deloc.

Strugurel de creier

Ce se vinde astăzi drept “balsam de buze” se numea înaintea erei noastre “strugurel de buze”. Nu mi-e deloc clară etimologia sintagmei (de unde până unde fix acest diminutiv?), însă un alt lucru pare foarte clar.

Oamenii zilelor noastre ar avea nevoie ca de aer de ceva similar pentru chestia pe care o poartă în cutia craniană. La cum se mișcă — și mai cu seamă încotro — lumea de astăzi, este evident că bate un vânt pe acolo de usucă tot.

De treci codrii de aramă, de departe vezi aproape

Poporul frate și prieten american are înscris în Constituție dreptul de a deține și a purta arme de foc. Care drept există acolo pentru un singur și unic motiv: cetățeanul să se poată apăra de guvernele tiranice. Sigur că, din secolul XVIII încoace, dreptul prevăzut în al doilea amendament a fost abuzat și răstălmăcit în toate felurile posibile (pentru că armele sunt la fel de lucrative ca drogurile) — iar asta a făcut din SUA o adevărată anomalie statistică planetară în privința omuciderilor.

Ironia sorții face ca același popor frate-și-prieten american să-i fi încredințat puterea executivă unui bebeluș. Care nu doar că este un tiran, ca orice bebeluș, dar este și mare admirator al tiranilor adulți ai zilelor noastre. Motiv pentru care face fix ce i se scoală — cenzurat fiind doar de “mintea și morala” sa — indiferent de legi, reguli sau tratate existente. Exercită puterea prin ucazuri și prin forțe armate care îi terorizează pe cetățenii americani desemnați ca “dușmani interni”.

De unde se vede că al doilea amendament era de fapt al nu conteazălea amendament.

Groh e-n lan, da?

A scăpat râtanul din cotețul suflat cu aur și a luat-o pe câmpii. Iar pe câmpii sunt numai lanuri unul și unul — atâta de înalte și de stufoase, că nici nu se mai vede om cu persoană. Și turbatul vier n-are nevoie de nicio invitație specială să joace totul în copitele sale mici.

Chestie care-mi amintește de un episod din vremea când eram copil și se aciuase o turmă de mistreți într-un lan de porumb de lângă satul bunicilor. Când oamenii n-au mai suportat să vadă distrugerile, s-a strâns tot satul într-o seară, de la copii până la bătrâni, cu ceva de făcut zgomot (tingiri, fluiere, pirostrii și vătraie etc.) și au luat la pas și la grozavă hărmălaie lanul cu pricina. Mistreții au fugit mâncând pământul și nu s-au mai întors.

Nu știu, poate că-i o idee și pentru Groh.

Nehotărârile Micii Scăderi Antinaționale

Practic vorbind, dacă în timpul comunismului curgea lapte și miere în România, totul se datora hotărârilor Marii Adunări Naționale. Organul legiuitor al Partidului, cum ar veni.

Pe cale de consecință, dacă acum, în capitalism, curge noapte și fiere, este din cauză că există o mână de oameni care nu se pot decide cum să termine această țară o dată pentru totdeauna. Și ne târâm așa, ca niște Drosophila melanogaster fără aripi, de pe o zi pe alta.

Apropo de prostie

Toți știm că suntem proști — fie că o recunoaștem deschis, cu jumătate de gură sau deloc.

Dar nu toți știm când suntem proști.

Grânduri (Șpalt 2)

***

Nu e sfârșitul lumii, e doar sfârșitul lumii cu care eram obișnuiți. Ultimii 50 de ani au adus cel mai mare salt al progresului din istoria omenirii, făcut posibil de cele trei decenii de pace care au urmat celei mai extinse și mai letale conflagrații mondiale. Iar acum oamenii vor altceva. Nu neapărat mai bine, ci ceva diferit decât ceea ce a fost până acum.

***

Dacă mâine ar apărea o navă extraterestră pe cer sau s-ar produce a doua venire a lui Iisus, jumătate din omenire ar crede că-i fake news, iar cealaltă jumătate că e ceva făcut cu AI.

***

Ficțiunea a coborât deja din pagini, din ecrane, din pânze ș.a.m.d. în lumea reală. Pasul următor, fuzionarea realității cu ficțiunea.

***

Elite belite

În ciuda loviturii de pedeapsă cu rimă încorporată, n-am să storc un smiorc. Despre cum noi, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, suntem văduviți printr-un complot mondial de Burebiștii și Decebalii care să ne facă să fim iarăși ce am fost și chiar mai mult decât atât.

Vreau doar să remarc cât de praf au ajuns elitele în toate cele patru zări ale mapamondului. Pare că după al doilea război mondial lumea a intrat într-o spirală descendentă în privința calității a ceea ce numim îndeobște “elită” — de la cea politică, religioasă, socială și până la cea culturală. Iar după eliberarea celei mai mari părți a globului de sub comunism și încheierea războiului rece, procesul a luat viteză.

Mi-e că ne-am tâmpit cu toții de la viața bună și că, în inteligența noastră debordantă de Homo sapiens aflați la capătul lanțului trofic, am ajuns să considerăm că totul merge de la sine. A, da, și să ne purtăm ca și cum epoca de piatră n-ar fi fost ieri și n-ar fi la o aruncătură de băț de noi. Yabba Dabba Doo!