Nimic nimicul nimicuia

Din nimic, m-am trezit cu o întrebare. Nimicul, chiar și așa, nimic fiind, este totuși ceva?

Și aș tinde să cred că răspunsul este da. Pentru că altfel, nu am avea un cuvânt prin care să-l numim.

Yacht macht frei

Pare o lege a firii că orișice triliardar care a făcut bani pe pământ are nevoie de un penis plutitor pe apă. Fiindcă unde altundeva decât în largul mărilor și oceanelor planetei ți se poate bucura socoteala de nemărginire, nu?

Pe uscat sunt chestii care, vrând-nevrând, îți stau în cale: granițe, interdicții, oameni, legi. Pe apă, sunt doar chestiile pe care le vrei tu și pe care le-ai ales tu. Iar peste toate, ești stăpân absolut.

Dar paradoxu-i că mărimea socotelii este invers proporțională cu libertatea. Echipaj mai numeros, porturi mai puține, slugi mai multe. Doar ca să-ți hrănești iluzia că ești Unicul. Singurul. Celdintâiul.

Vanitate în van într-o vană.

Ăla negru, aia neagră

M-am întrebat mereu: de ce un câine negru e în regulă, iar o pisică neagră e piază rea? Pentru că unul ne păzește (ini)mioarele, iar cealaltă ne taie calea? Ori poate fiindcă lătratul la lună e preferabil mieunatului la stele.

Cât despre negru, bată-l vina, a căzut de fraier și în povestea asta. De când lumea și narațiunea, e scos la înaintare ori de câte ori omului i-a dat cu virgulă. Că-i noapte, că-i boală, că-i moarte — hai să dăm vina pe negru. Cred că am fi avut daună totală dacă îngerii erau negri, iar dracii albi.

Dar tot e bine că ne-am fixat totuși pe o chestie: colții-s meserie, ghearele-s nașparlie.

Kilograme pentru dame

Nu mai sunt chiar ca OZN-urile, așa cum erau pe vremuri, dar tot reprezintă o infimă minoritate femeile care ridică greutăți. Și zic la firul ierbii, nu vorbesc aici de sportivele de performanță. Fierul a rămas într-un fel apanajul testosteronezilor — damele bine tot cu activitățile aerobice în principal.

Mitul că dacă pui mâna pe fier o să ajungi ca Arnold pur și simplu nu vrea să moară din conștiința colectivă. Ceea ce spune mai multe despre influența Hollywood-ului din ultima jumătate de secol decât despre realitate. Fiindcă-i ca și cum ai zice că nu te apuci de alergat, pentru că nu vrei să ajungi la fel de iute ca Usain Bolt.

Realitatea cruntă este că există legiuni nesfârșite de bărbați care au tras ani de zile de fiare — unii au naturel, alții ajutați de diverse substanțe mai mult sau mai puțin legale și letale — și n-au ajuns nici măcar la 10% din caroseria lui Schwarzie. E nevoie de o rară combinație de genetică, disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți fi la nivelul unui bodybuilder de elită. Și e nevoie de suficient de multă disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți să “construiești” un singur kilogram de mușchi ca muritor de rând.

Cogeamite mit.

Vinile fără vinovați

În Grădina Maicii Domnului găsim întotdeauna vini și aproape niciodată vinovați. Bineînțeles, în afară de Sfânta Treime a neamului nostru cel românesc: Soarta — Așa A Vrut Dumnezeu — Ceasul Rău.

Nu-i deloc ușor să fii urmașul celor mai drepți și mai viteji dintre traci.

Celebritate în stare de ebrietate

De la apariția tiparului încoace, celebritatea a devenit un animal tot atât de straniu ca un inorog. Între Lord Byron și Donald Trump nu-i o distanță măsurată în timp, ci în viteza cu care zboară cornutul cal.

Lord Byron n-a fost celebru pentru că a vrut-o, ci pentru că n-avea cum să nu fie. În vremurile acelea de demult, celebritatea era o consecință. Astăzi, e scop în sine și ține loc de validare. Dacă te știe multă lume, înseamnă că ai valoare. Iar când ai valoare, scuză-mi franceza, but you can grab them by the pussy. Și te fac oamenii președinte prin votul lor liber și sincer.

Hăulind voioși prin hârtoapele interneților, am ajuns pe negândite de la geniu la gargară. Răstimp în care celebritatea a devenit beția colectivă a unei lumi care se uită la sine prin ochii celorlalți și crede că vede adevărul.

Din beție, unii nu se mai trezesc niciodată. Iar restul își blestemă zilele și jură că n-o să mai bea niciodată. Până la următoarea beție.

Micul Gard Românesc

Ctitoria pe persoană fizică în România este îndeobște gardul. Nu contează prea tare cum o fi — din arbuști vii, din nuiele moarte, din sârmă ghimpată ori fie și numai cu călcâiul tras prin țărână — cel mai important este să delimităm ce-i al meu de ce-i al nostru și, poate, al tău.

N-om fi fost noi în stare să facem zidiri a căror măreție să dea cu roțile-n sus un întreg mapamond (deși, de la “Casa Poporului” încoace, avem ceva apetență pentru ridicolul care îngrozește), dar la garduri nu ne bate nimeni. Chiar și în timpul “colectivei” impuse cu armele și cu jigodiile de ocupantul comunist al țării, fiecare știa care-i este și pe unde-i trece gardul, ajuns la fel de imaginar precum linia paralelei 45.

Nație mică, opere mărunte.

Ziua Futuiîngâtinței

Ca o mirifică țară locuită de o superbă populație pentru care totul e de căcat, România n-ar putea avea niciodată ca sărbătoare națională Ziua Recunoștinței. Dar o zi în care să se sărbătorească superioritatea absolută a individului asupra comunității, mediului și naturii ar fi absolut firească.

Nu tu curcan la cuptor, piure și sos de merișoare, ci alcool producție (sau măcar rețetă) proprie, luat pe burta goală. Nu tu familie în jurul mesei — că nu suntem la pomană ori la nuntă, da? — ci familie pitită prin cotloane, pilindu-se individual și păzindu-și pielea, că nu se știe niciodată când vine prima pălitură. Și nu tu parade pe bulevarde, ci paradă acasă, de înjurat temeinic, cu sete, din rărunchi, pe toți oamenii și toate chestiile de care îți amintești.

Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.

Xilofoane pentru acre pandișpane

Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie. Dar cei mai mulți dintre noi avem simțul muzical al unui bolovan care cade în nisip. Drept urmare, în loc de armonie ne iese o splendidă cacofonie.

Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, dar fiecare-i cu pretențiile până la cer să fie ascultat cu luare-aminte. Deci se ridică tonul, fiindcă oricum, să lucrezi la nivel e mult prea incomensurabil de greu. Așa că pe unde te uiți, calci numai pe soliști.

Și toți soliștii visează numai la aplauze, ovații și bisuri. Doar că de unde public?

 din î

“” este cea mai ciudată literă din alfabetul românesc actual. Pentru că reprezintă un sunet absolut identic cu cel notat prin litera “î”. Asta în condițiile în care româna se prezintă curtezanilor săi ca fiind o limbă fonetică.

Și tot e bine cu doar două grafeme, pentru că până la Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiecare cărturar avea propriile idei și sisteme de notare a sunetelor în limba română scrisă cu grafia latină. Dar logic ar fi să avem un singur mod de notare a unui sunet.

Chestiune care mă duce cu gândul că în perioadele în care s-a scris generalizat cu “î” iar “â” dispăruse practic din limbă, românul era sărac lipit pământului — și prin urmare, slab ca un țâr. Cam ca un “Δ. Dar în zilele noastre, când omul românesc a prins cheag, iar obezitatea este în floare (și înfloritoare) în societate, majoritatea populației arată acum mai degrabă ca un “”.

Așa că, poate-i momentul să desființăm litera “î” și să folosim peste tot doar “â” — “ânvingător”, “ânger”, “a pârâ”, “ântrâmblător”, “a chiorâ” ș.a.m.d.

Academie Română, ântrebări?

3A sau Acțiunea Alungă Anxietatea

Judecata și cumpănitul sunt bune. Foarte bune. Dar numai până în punctul în care devin niște monștri care te paralizează. Și te transformă într-o mlaștină de anxietate.

Când reflecția devine ruminat — fără nimic concret manifestat în lumea reală — e momentul să pui lucrurile în mișcare. Fie și numai cu un pas mărunt, de furnică oloagă. Fiindcă anxietatea e un ierbivor ce paște gânduri. Unul de povești de groază, pentru că devine cât ai clipi un furnal care înghite oricâte cugetări, scenarii și “dar dacă?“-uri ai lopăta spre lacoma-i gură.

Acțiunea, oricât de insignifiantă ar fi, generează o reacție (și da, lipsa de reacție însăși reprezintă uneori tot o reacție). Reacție, adică feedback. Feedback, adică progres. Progres, adică viață.

Hai să

Doar mie mi se pare că a devenit varianta modernă a strigătelor “hăis!” și “cea!” cu care se mânau vitele odinioară? “Hai să vorbim!”, “hai să ne vedem”, “hai să facem ceva!”. Vorba asta a ajuns pocnetul de bici al vremurilor moderne. Stindardul simulacrului de acțiune. Portdrapelul sterilității de a întreprinde.

Pentru că nu e nimic în spatele ei. Cel mult o dorință care n-a ajuns nici măcar în stadiul de pupă.

Hai să nu mai hai să, ci direct să.

Frumi

De preferat a se asezona cu un adverb relativ. “Cam frumi”. Că așa ne place nouă azi — totul să fie micuț, puțintel, drăguțel și, relativ vorbind, neangajel.

Diminutivul — pardon, diminutivelul! — a devenit balsamul universal de suflet românesc. Și e cam frumi.

Vitriol Vezuviul de-ar vărsa

... cu noi parte-n parte să se bată-n ură n-ar putea. Că dacă ura ar avea unitate de măsură, noi am fi sistemul metric.

Îmi aduc aminte de internetul din anii ‘90, de dinaintea erei Google. Când World Wide Web era minunea aceea fabuloasă care putea să conecteze lumea printr-un clic. Unde oamenii se strângeau laolaltă pe bază de interese comune. Și care era un spațiu liber, al tuturor și al nimănui, unde orice era posibil.

Și mă uit la internetul de astăzi. Deținut practic de o mână de triliardari. Algoritmizat până în dinți. Controlat până-n prăsele. Cu ura ca monedă cu deplină putere de circulație.

Am vrut conexiune. Am primit inflamări.

Am vrut comunitate. Am primit tribalism.

Am vrut libertate. Am primit dependență.

Iar pentru că internetul a pătruns în toate cotloanele vieții noastre și în orice colțișor de lume, atmosfera Pământului a ajuns la patru părți de azot, o parte de oxigen și multe părți de ură.

Dar cum știi că-i real?

Trăim cel mai adesea cu capul într-un roi de impresii. Mai mereu bazate pe ceea ce materia noastră cenușie își imaginează că ar fi adevărat. Dar singura minune adevărată a lumii — creierul uman — este cumplit de energofagă. Fiindcă are de ținut literalmente în picioare o incredibilă mașinărie ce călătorește prin timp. Motiv pentru care economisește pe rupte și din răsputeri de unde poate. Cel mai adesea folosind aproximările. Brodelile. “Cam așa”-urile.

Vorbește cu oamenii. Pune întrebări. Măsoară. Sondează. Verifică. Verifică a doua oară. Și încă o dată — ceilalți oameni au fix același gen de organ energofag ce sălășuiește sub varietatea infinită de freze existente-n lume.

Distanțele din universul cunoscut omului sunt nimic pe lângă distanțele din om.

Brizbrizuri și bizarerii

Am evoluat, ca specie. Am descoperit punctele cardinale, am inventat busola, am cucerit oceanele. Și apoi, asemenea lui Dănilă Prepeleac, am dat banala busolă la schimb pe tot felul de brizbrizuri. Fiindcă — nu-i așa? — sclipiciul este viață și viața-i sclipici.

Totul trebuie să aibă un “twist”, ceva “touch”, niște “wow”. Cafeaua nu mai e cafea, ci “experiență senzorială”. Pâinea nu mai e pâine, a ajuns “produs artizanal”. Până și sărăcia și-a luat-o peste dinți: acum este “stil de viață sustenabil”.

Pe rețelele sociale, lucrurile au depășit până și cotele apelor Dunării din timpurile potopului lui taica Noe. Nimeni nu mai postează o poză cu mâncare, ci “creează conținut”. Iar dacă te filmezi dansând din buricul degetului mijlociu, îți construiești de-a dreptul propriul “brand personal”. Bizareria supremă? Toată lumea o face cu deplină seriozitate.

Nici măcar vocabularul n-a scăpat de brizbrizuri: nu se mai vorbește simplu și omenește. Toată lumea “implementează”, “acționează sinergic” și “optimizează procese” — bineînțeles, numai dacă “face sens”.

Pare că în zilele noastre am uitat până și de ideea de busolă. Dar poate că nu e chiar totul pierdut. Poate că, asemenea celei de-a doua veniri a lui Iisus, va sosi și ziua aceea când vom redescoperi miracolul bizar al firescului.

Larve

Sunt prin toate părțile. Colcăie. Au infestat totul. Se regăsesc la orice nivel al societății, de la talpa țării la vârfurile rarefiate ale puterii.

Și nu faptul că există este problema. Ci veșnica încremenire în etapa cuprinsă între eclozare și stadiul de adult. Nici calul nici măgarul. Nici cu căruța nici pe josul. Nici umbra nici omul.

Puțin din toate. Nimic din tot. Larve pentru eternitate.

Victoria mai ia o pauză

Șansele să câștigi la loterie? Una la zeci sau chiar sute de milioane (1 la 14 milioane la Loto 6/49, 1 la 140 milioane la EuroMillions, 1 la 292 milioane la Powerball etc.). “Noroc” nici măcar nu începe să descrie o asemenea pleașcă.

Bun. Acum imaginează-ți că cineva umflă potul cel mare. Din secunda imediat următoare, acea persoană:

• are un IQ cu mult peste medie

• se pricepe la absolut tot ce mișcă, de la cuantică la politici sociale

• are întotdeauna dreptate când deschide gura

• știe mai bine decât oricine din lume absolut orice

• rostește numai adevăruri fundamentale, mai dihai decât Oracolul din Delfi odinioară

• poate face orice, oriunde, oricât, oricui

Poftim, cum adică “absurd”? Asta-i exact logica pe care o aplicăm miliardarilor de anvergură planetară. Au câștigat la loteria vieții și brusc au devenit oracole universale. De zici că biletul câștigător a venit la pachet cu omnisciența, omnipotența și omniprezența.

Cât de mare o ai?

De modestie e vorba. Că de egomaniaci, egolatri și egoiști avem supraproducție la hectar, ținând cont de cei 8 miliarde de oameni și 29 miliarde de conturi social media care zburdă în prezent pe Terra.

Și uite consecințe: dacă înainte de Eliberarea de sub ocupația comunistă umbla pe ascunselea bancul cu vecinii Uniunii Sovietice (“Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea URSS!”) egomonștri zilelor noastre spun fără ocolișuri prin sângele, lacrimile și suferințele altora că “Rusia nu are granițe”.

Măsoar-o. Iar dacă-ți iese mică socoteala, poate-i momentul pentru o intervenție chirurgicală pe sufletul gol.

Vreme vine, vreme rece

Schimbările de anotimpuri vin inclusiv cu schimbări de garderobă. Iar în sezonul rece (înainte de încălzirea globală — care, firește, este o farsă și nu există — acest sezon ținea toate lunile cu litera R în denumire) apar și accesoriile dedicate protejării diverselor părți mai moi și mai sensibile.

Și un cașneu e mereu binevenit. Dacă nu pentru frig, măcar pentru ținut nasul la cutie cât timp continuăm să ni-l vârâm în treburile altora.