Pedalând bezmetic prin beznă

De câte ori nu ți s-a întâmplat? Să ocolești întrebarea. Discuția. Dezbaterea. Pe motiv că-s incomode. Că nu e momentul. Că nu vezi clar ce și cum.

Dar când totul rămâne doar în capul tău, este ca și cum ai vrea să biciclești în pustietate, pe o noapte neagră, fără stele. Unde-i aproape cu neputință fie și doar să-ți păstrezi echilibrul în șa — darămite să dai din pedale.

Pune dinamul la roată. Fă-ți vânt în față. Cască ochii pe unde mergi.

Așa și pe dincolo, Cutare și Cutărescu

Când e vrere, e și putere. Ca să nu mai zic că și avem cu ce, utilizatori fiind de limbă care ne-a servit timp de milenii ca să o dăm cotită în fața realității.

Când se cere, putem fi teribil de precis de impreciși.

Meșter cârmaciul, mirifică dictatura

A rămas în anale o vorbă de acum mulți ani a senatorului american John McCain, contracandidatul lui Barack Obama la alegerile din 2008: “Rusia este o stație de carburanți deghizată într-o țară”. McCain, un republican adevărat și nu făcut, care nu se ferea deloc să vorbească pe șleau, a fost de altfel primul politician “cu greutate” care i-a spus lui Vladimir Putin pe adevăratul său nume: dictator. Un dictator în fruntea unei cleptocrații care are de vândut lumii doar două lucruri, hidrocarburi și război.

Sunt sigur că John McCain râde acum de dincolo de mormânt după ce, în urma unei “operațiuni militare speciale” nășite de Marele Cârmaci Dibaci, Rusia a ajuns o stație de carburanți fără carburanți deghizată într-o țară. Dar hei, măcar e bine că încă se pot folosi toaletele, chiar dacă instalațiile nu mai funcționează și sunt scârnăvii până și pe tavan.

RFR

Țara noastră nu a ieșit de fapt niciodată din feudalism. Aproape 40 de ani după Eliberarea de sub ocupația comunistă și 20 de ani de la integrarea în Uniunea Europeană, România a rămas fundamental un stat feudal. Un stat unde individul nu este autonom și independent, nu evoluează pe un “teren de joc” în care sunt definite reguli clare, predictibile, universal valabile și unde există un sistem funcțional ce asigură cu celeritate și consecvență respectarea acestora.

În România, individul este supus capriciilor diverșilor feudali mai mari sau mai mici (funcționari publici, primari, judecători, miniștri, președinți etc.) și proniei cerești (Doamne ajută!). Dacă ai noroc și-l prinzi pe Șefu’ de mai de jos sau de mai de sus într-o pasă bună, poate iese treaba — poate, fiindcă nu se știe niciodată. Nesiguranța continuă este sufletul întregului angrenaj.

Iar feudalii ăștia mai mici, mai mijlocii sau mai mari sunt doar ei între ei. Feudele se moștenesc și se transmit în “familie”. Foarte rar ajunge cineva din afară în rândul lor.

Partea și mai proastă este că tocmai singurul lucru bun din feudalism — obștea sau comunitatea — a fost făcut praf de ocupantul comunist, care a transformat negrul în alb și a întors totul cu fundul în sus. Nu mai avem comunități, avem bule de indivizi uniți prea puțin în cuget și excesiv de mult în simțiri, care încearcă, fiecare în legea lui, să intre în grațiile unui feudal cât mai sus-pus.

România reală — care nu e București, Timișoara, Cluj sau Constanța, ci Filiași, Medgidia, Dorohoi sau Jibou — e România feudală.

În dodii vorbeam, drojdii iubeam

Era o vreme. Era o vreme când imensa majoritate a oamenilor obișnuia să aibă nas pentru aiureli. Și pentru abureli.

Când venea câte unul care-și conduce propriile cercetări în cotloanele minții sale cu o idee de genul “gravitația este o tehnologie inventată de evreii care dețin toți producătorii de avioane și toate companiile aeriene din lume, ca oamenii să nu mai zboare niciodată așa cum o făceau în vechime, după cum o dovedesc desenele de la Nazca”, oamenii dădeau înțelegători din cap și-și vedeau mai departe de treabă. Sau râdeau isteric și-și vedeau mai departe de viață.

Astăzi, foarte mulți — uneori, majorități covârșitoare, chiar — îi votează de bunăvoie și nesiliți de nimeni pe astfel de mari drojdieri. Și le dau pe mână destinele a milioane și milioane de oameni.

Să fim oare pe drojdii ca civilizație?

Să fim diferiți, ca să fim feriți

Poate cel mai important lucru pe care-l cunoaște extrem de visceral un marketer este “diferențiază-te sau dispari”. Dar foarte, foarte rar oamenii de marketing au cuvântul cu cea mai mare greutate într-o organizație. Regula general valabilă este că acesta aparține oamenilor de la financiar. Care în 12,5 cazuri din 10 vor avea mereu privirile ațintite sub linie și nu deasupra ei, pentru că sub linie se află singurul lucru care contează pe lumea asta. Așadar, pare evident că Peter Drucker s-a înșelat: scopul unei companii nu este acela să creeze clienți — de unde și ideea lui că marketingul și inovația ar fi singurele funcții de bază ale unei afaceri, orice altceva fiind costuri — scopul unei companii este să producă valoare pentru acționari.

Partea bună: valoarea este scrisă în cifre acolo, sub linie, și este multiplicată tot sub formă de cifre în alte sfere. Partea proastă: cifrele sunt pâinea Overlorzilor de Silicon. Și întrebarea simplă este aceasta: cine poate crește mai rapid și mai eficace valoarea reprezentată de acele cifre de sub linie, omul de la financiar sau mașina? Na hai, să pornească licitațiile olandeze!

În viitorul care a început ieri — unde tot ce însemna cândva rezultat al utilizării materiei cenușii este reprodus abundent, repetitiv și la o scară inimaginabilă — inteligența de a ști să te diferențiezi va fi infinit mai valoroasă decât este astăzi.

Tolomacii roșii

România deceniilor care au urmat Eliberării de sub ocupația comunistă este ca un lan de grâu presărat cu maci. Belșug și frumusețe instagramabile, sigur că da, însă dacă te uiți mai atent la poză, o să-ți sară-n ochi niște treburi despre florile cele roșii.

Sunt grupate în puncte strategice. Rădăcinile lor alcătuiesc o formidabilă rețea subterană, care vămuiește de nutrienți și resurse întregul lan. Nu contribuie cu nimic la calitatea recoltei, dimpotrivă. Atrag păsările, pentru ca semințele lor să se poată răspândi cât mai mult și cât mai departe. Scăpate de sub control, pot ruina o cultură întreagă.

Și în tot acest amar de vreme n-am fost în stare să găsim niște oameni cu erbicidare de mână.

Fentosane

La cum arată societatea românească după aproape 40 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, aș zice că nu mentosane au supt vârtos românii între 1945 și 1989. Aproape totul este fentă și șmecherie, dribling și eschivă. Oazele de lucruri făcute cu simț de răspundere și cele de oameni principiali sunt atât de rare, încât sar în ochi ca un chioșc de răcoritoare într-un deșert.

Dar nu cred că-i un blestem. Cred că-i o șansă pentru cei ce au desfăcătoarele pregătite.

Sărăcan de lume!

Statisticile psalmodiază la unison: populația globului se află la cel mai înalt nivel de avuție din istorie. Sărăcia lucie care afecta peste 60% din oamenii planetei acum 50-60 de ani este istorie. Nu curge lapte și miere de peste tot și nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă pretutindeni, dar progresul este evident până și orbilor.

Iar oamenii trăiesc din ce în ce mai mult, sunt din ce în ce mai singuri și se simt din ce în ce mai înstrăinați. În lumea noastră din ce în ce mai sărmană.

Sintetic. Adică dezumanizant.

Modul în care încadrezi o idee, un concept, o temă în conștiința publică face sau desface totul. Pentru că, în esență, acesta reprezintă echivalentul ochelarilor de cal pentru oameni. “Încălzire globală” creează o anumită imagine în mintea omului, “schimbări climatice” o cu totul alta — și foarte diferită. Asta deși ambele sintagme se referă la același lucru, pe care oamenii îl resimt pe propria piele tot mai acut în ultimele decenii.

Așa și cu “Inteligența Artificială”. Dacă i-am spune “Generator Sintetic”, povestea ar fi din cu totul alt film, nu-i așa? Fiindcă toate ca toate, dar cine-i nebun să nu-și dorească mâncare sintetică, un buchet de flori sintetice, iubire sintetică și orice altceva sintetic? Se știe doar că un diamant sintetic are fix aceeași valoare cu un diamant natural.

Și nu-i doar ‘marketing’ aici, cum ar spune agitatorii de profesie și politicieni ca ocupație. Este o chestiune mult mai adâncă la mijloc — aceste tehnologii etichetate drept Inteligență Artificială răpesc oamenilor exact ceea ce ne-a ridicat la rangul de oameni dintre toate mamiferele. Căutarea. Descoperirea. Experimentarea. Eșecul. Izbânda. Învățarea. Schimbarea.

Generatorul Sintetic este cea dintâi unealtă creată de om care-l dezumanizează, negându-i însăși existența. S-ar putea să fie și ultima.

Speranța moare ultima?

Nuș’ ce să zic. Poate numai dacă ultimul om care se va stinge pe Terra va purta numele de Speranța. Sau, în cazul extrem, când Speranța ar fi genul de celebritate wannabe dintr-o țară cu acces neîngrădit la arme de foc, care s-ar sinucide la sfârșitul unui alt episod din serialul de succes “Ucideri în masă”.

Altfel, biologic vorbind, luminița moare ultima. Plus că s-a și văzut cât de furibund trăgea Curaçao la egalare la scorul de 6-1 pentru Germania.

România lui ne

Dar nu în sensul de pronume personal, folosit mai ales în contexte pășuniste (“ne dorim o”, “ne pregătim să”, “ne trebuie un”...), cu tușe groase de pluralități vagi și absconse. Ci în acela de “element de compunere care indică o negație și care servește la formarea unor substantive, adjective și adverbe”, cum zice la DEX.

În republica semiprezidențială care este Dacia Mică de astăzi, șeful statului a fost mereu câte un ne: Iliescu — neCeaușescu, Constantinescu — neIliescu, Iliescu — neVadim, Băsescu — neNăstase, Iohannis — nePonta și Dan — neSimion. După Eliberarea de sub ocupația comunistă, nimeni nu a fost pus în fruntea bucatelor de către români pentru ceea ce este.

Iar asta spune teribil de multe despre noi, descălecătorii din Decebal și Traian. Și numai lucruri nefrumoase.

Panta rhei: vrei, nu vrei

Totul curge. Nimic nu e veșnic cum este. Nimeni nu rămâne ce este. Și nu-i un blestem, ci-i o lege a firii.

O idee venită de la vechii greci. Care nici măcar ea însăși nu este aceeași ca acum 2.500 de ani. Fiindcă lumea în sine nu e un album de fotografii. Ci doar o înlănțuire de clipe ce se preling în curgerea nesfârșită dinspre infinit înspre infinituri.

Poate de aceea schimbarea nu-ți ia interviu și nici nu face sondaje de opinie.

Suntem o euchipă

Pentru că avem țeavă directă cu cei mai drepți și mai viteji dintre traci, pe noi n-a catadicsit să ne învețe nimeni cum devine cazul cu echipa și comunitatea. “Suntem o echipă, dar faceți cum spun eu sau valea!” este refrenul imnului neoficial al României. Poate tocmai pentru că “pe-al nostru steag e scris unire”.

Și pe undeva e de la sine înțeles. Vorbim de și ne mândrim cu Mihai Viteazul, nu cu Mihaii Viteji, este? De aceea și umblăm ca orbeții de-a lungul și de-a latul timpului, căutând câte un Vodă mai mare sau mai mărunt, căruia să-i sărutăm poala fiindcă suntem îngăduiți în Umbra Sa AEugustă.

De altfel, însăși Miorița noastră cea de toate zilele ne arată cum stă treaba cu făcutul de echipă în Grădina Maicii Domnului. Echipă egal cârdășie, ca să împărțim mioarele mai cornute ale ălora de ne stau în gât și ne seacă la lingurică.

Avem euchipă, avem valoare,

Suntem urmașii lui Decebal cel Mare.

Judecata de AI

Sigur că, în funcție de unde se află fiecare dintre noi pe lungul drum spre veșnica nemurire, ne paște la un anumit moment dat câte o Judecată de Apoi de căciulă. Unde completul de judecată cică n-ar fi format din români, deci n-o să meargă cu șpârle și prescripții.

Dar până atunci, vorba aceea, ne mănâncă sfinții. Și când zic “sfinți” in Anno Domini 2026 mă refer desigur la inevitabilele și făcătoarele de minuni Modele Lingvistice Mari, vândute lumii întregi pe post de “Inteligențe Artificiale”. Fiindcă să scrii într-o căsuță de mesaje fix ca aia de pe WhatsApp, exact la fel cum scrii pe WhatsApp, ca să-i ceri Siliconiei Sale să-ți dea un răspuns, o imagine, un text sau mai știu eu ce, e tot la fel de simplu ca mersul pe jos.

Și tot la fel de simplu ca alergatul unui maraton este judecata acelui răspuns, imagini, text sau mai știu eu ce. Mulți chemați, puțini aleși.

Profesia: combinagiu. Ocupația: da.

Pe formularul vieții, ți se cere de cele mai multe ori să-ți declari profesia și ocupația. Fiindcă oror Statul Român trebuie să știe cu cine stă de vorbă — nu poți să te prezinți așa, în fața Lui, fără arborele genealogic, carnetul de vaccinuri vizat la zi tot de un organ al său și CV, prinse-n snop într-un dosar cu șină. (Ah, sunt nenumărate cazuri de cetățeni, cu diplome de studii false sau cu titluri academice false, aflați de jde ani pe statul de plată al aceluiași Stat Român? Teribil ghinion de neșansă, n-ai ce-i face!)

În ultimele trei decenii am avut mereu dileme privind aceste lubrice rubrici. Fiindcă profesia mea, conform studiilor, este aceea de jurist, dar profesia mea, conform modului în care-mi câștig pâinea, este de marketer (sau '“specialist marketing” cum zice la Codul Ocupațiilor din România). Iar ocupația a fost mereu aceea de scriitor.

Mfine. Altceva mi-a dat de fapt mâncărimi în condei: legiunile de oameni făr’ de ocupație din mica și vioaia noastră țărișoară. Oameni care nu lucrează, dar nici nu sunt înscriși în vreo formă de învățământ, să zici că măcar se pregătesc pentru ceva util în viitor. Și sunt vreo 4 milioane — peste 20% din totalul populației apte de dat cu sapa ori de plimbat mapa.

4 milioane de oameni ocupați cu diverse combinații, dintre cei rămași. Alte 4 milioane plecați peste mări și țări, în căutarea unei vieți mai bune.

Ai zice că România e în top 3 mondial al bunăstării, de-și permite atâta larghețe în irosirea singurei sale bogății veritabile.

Aceste cuvinte ne doare. Ne doare la bască.

I-auzi, ia!

“Dacă cineva poate să mă convingă, demonstrându-mi, că nu gândesc sau nu acționez cum trebuie, mă voi schimba bucuros. Căci eu caut adevărul, de care nimeni n-a fost vreodată lezat.”

Au fost scrise acum aproape 2000 de ani și-i aparțin lui Marcus Aurelius, fost împărat roman (Gânduri către sine însuși — Cartea a VI-a, paragraful 21, în traducerea lui Cristian Bejan, editura Humanitas).

Adică să nu urmărești să-ți impui punctul tău de vedere cu orice preț, ca un adevărat uinăr, și să devii un luzăr? Bre nea Marcu, ia nu mai trage tu atâta cu arcu’ — pune mâna și citește din viața și opera Domnului Nostru Donald Trump!

Pitica albă, pitica roșie

Lumea de astăzi este una a piticelor albe. Se arde intens, instantaneu, viral, sub ochii distrați ai mapamondului. Iar apoi urmează inevitabila prăbușire sub propria greutate. Cultura zilelor noastre nu cunoaște în esență decât două stări: incandescență sau inexistență.

În colțul celălalt al ringului, pitica roșie arde mărunt, econom, fără să rupă gura târgului prin nimic. Doar că poate face asta practic o veșnicie. Astrofizicienii spun că nicio pitică roșie n-a apucat încă să moară de bătrânețe — universul însuși este prea tânăr ca să fi văzut una stingându-se.

Într-o lume în care toți vor să fie stele, strălucirea e o chestiune de nuanță.

Arta și precizia

De ce n-o să facă mașinile niciodată artă? Din multe motive. De pildă, imposibilitatea de a echivala prin algoritmi experiența. Existența. Empatia.

Dar, poate cel mai important, pentru că arta presupune o dublă schimbare: în creator și în public. Arta dă foc la ambele capete ale fitilului. Și nu neapărat la modul de transmutație, à la Pavel din Tars. Cel mai adesea, în felul în care observa Heraclit că niciun om nu poate păși de două ori în același râu, pentru că nici râul nu mai este același și nici omul.

Chiar dacă output-ul unei mașini ar putea produce o schimbare în public, mașina ar fi exact aceeași de ambele părți ale executării comenzii PRINT. Zero schimbare, zero artă.

Doar o pianină mecanică, unde ceea ce se aude nu a fost creat, ci determinat.

Mai mult în curci decât des curci?

Dacă te uiți la un curcan înfoiat din profil, o să vezi că seamănă izbitor cu harta României. Deci poate curca ar trebui să fie simbolul plaiurilor carpato-danubiano-mamaiotice, nu oaia. Mai ales că este și un import american.

Oaia ne gâdilă pufos la sentiment: crăpăm ca niște eroi ce suntem, în ritmuri de baladă, împăcați cu soarta care se prăvălește peste noi ca o năvalnică ploaie de vară. Pe când curca ne spune adevărul alb-negru în față: ne holbăm buimaci la lume, dar ne și umflăm în pene, de parcă ouăm zilnic o faptă cât un Fabergé.

Să te uiți precum curca în lemne în timp ce umbli ca o curcă plouată prin viață nu-i defel de râsul curcilor — e un sistem de operare, perfecționat în două milenii de existențialism trăirist.