Ziua Futuiîngâtinței

Ca o mirifică țară locuită de o superbă populație pentru care totul e de căcat, România n-ar putea avea niciodată ca sărbătoare națională Ziua Recunoștinței. Dar o zi în care să se sărbătorească superioritatea absolută a individului asupra comunității, mediului și naturii ar fi absolut firească.

Nu tu curcan la cuptor, piure și sos de merișoare, ci alcool producție (sau măcar rețetă) proprie, luat pe burta goală. Nu tu familie în jurul mesei — că nu suntem la pomană ori la nuntă, da? — ci familie pitită prin cotloane, pilindu-se individual și păzindu-și pielea, că nu se știe niciodată când vine prima pălitură. Și nu tu parade pe bulevarde, ci paradă acasă, de înjurat temeinic, cu sete, din rărunchi, pe toți oamenii și toate chestiile de care îți amintești.

Ar putea fi adevărata noastră zi națională. Care să dureze cam o săptămână și să fie sărbătorită, iată, prin muncă silnică de plăcere.

Xilofoane pentru acre pandișpane

Suntem o lume care vrea să sune bine, dar refuză cu obstinație să fie acordată. Fiecare bate în propria-i placă, cu propriu-i ciocănel, nutrind speranța că din noianul de sunete se va naște într-un final o simfonie. Dar cei mai mulți dintre noi avem simțul muzical al unui bolovan care cade în nisip. Drept urmare, în loc de armonie ne iese o splendidă cacofonie.

Nimeni nu mai ascultă pe nimeni, dar fiecare-i cu pretențiile până la cer să fie ascultat cu luare-aminte. Deci se ridică tonul, fiindcă oricum, să lucrezi la nivel e mult prea incomensurabil de greu. Așa că pe unde te uiți, calci numai pe soliști.

Și toți soliștii visează numai la aplauze, ovații și bisuri. Doar că de unde public?

 din î

“” este cea mai ciudată literă din alfabetul românesc actual. Pentru că reprezintă un sunet absolut identic cu cel notat prin litera “î”. Asta în condițiile în care româna se prezintă curtezanilor săi ca fiind o limbă fonetică.

Și tot e bine cu doar două grafeme, pentru că până la Maiorescu, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, fiecare cărturar avea propriile idei și sisteme de notare a sunetelor în limba română scrisă cu grafia latină. Dar logic ar fi să avem un singur mod de notare a unui sunet.

Chestiune care mă duce cu gândul că în perioadele în care s-a scris generalizat cu “î” iar “â” dispăruse practic din limbă, românul era sărac lipit pământului — și prin urmare, slab ca un țâr. Cam ca un “Δ. Dar în zilele noastre, când omul românesc a prins cheag, iar obezitatea este în floare (și înfloritoare) în societate, majoritatea populației arată acum mai degrabă ca un “”.

Așa că, poate-i momentul să desființăm litera “î” și să folosim peste tot doar “â” — “ânvingător”, “ânger”, “a pârâ”, “ântrâmblător”, “a chiorâ” ș.a.m.d.

Academie Română, ântrebări?

3A sau Acțiunea Alungă Anxietatea

Judecata și cumpănitul sunt bune. Foarte bune. Dar numai până în punctul în care devin niște monștri care te paralizează. Și te transformă într-o mlaștină de anxietate.

Când reflecția devine ruminat — fără nimic concret manifestat în lumea reală — e momentul să pui lucrurile în mișcare. Fie și numai cu un pas mărunt, de furnică oloagă. Fiindcă anxietatea e un ierbivor ce paște gânduri. Unul de povești de groază, pentru că devine cât ai clipi un furnal care înghite oricâte cugetări, scenarii și “dar dacă?“-uri ai lopăta spre lacoma-i gură.

Acțiunea, oricât de insignifiantă ar fi, generează o reacție (și da, lipsa de reacție însăși reprezintă uneori tot o reacție). Reacție, adică feedback. Feedback, adică progres. Progres, adică viață.

Hai să

Doar mie mi se pare că a devenit varianta modernă a strigătelor “hăis!” și “cea!” cu care se mânau vitele odinioară? “Hai să vorbim!”, “hai să ne vedem”, “hai să facem ceva!”. Vorba asta a ajuns pocnetul de bici al vremurilor moderne. Stindardul simulacrului de acțiune. Portdrapelul sterilității de a întreprinde.

Pentru că nu e nimic în spatele ei. Cel mult o dorință care n-a ajuns nici măcar în stadiul de pupă.

Hai să nu mai hai să, ci direct să.

Frumi

De preferat a se asezona cu un adverb relativ. “Cam frumi”. Că așa ne place nouă azi — totul să fie micuț, puțintel, drăguțel și, relativ vorbind, neangajel.

Diminutivul — pardon, diminutivelul! — a devenit balsamul universal de suflet românesc. Și e cam frumi.

Vitriol Vezuviul de-ar vărsa

... cu noi parte-n parte să se bată-n ură n-ar putea. Că dacă ura ar avea unitate de măsură, noi am fi sistemul metric.

Îmi aduc aminte de internetul din anii ‘90, de dinaintea erei Google. Când World Wide Web era minunea aceea fabuloasă care putea să conecteze lumea printr-un clic. Unde oamenii se strângeau laolaltă pe bază de interese comune. Și care era un spațiu liber, al tuturor și al nimănui, unde orice era posibil.

Și mă uit la internetul de astăzi. Deținut practic de o mână de triliardari. Algoritmizat până în dinți. Controlat până-n prăsele. Cu ura ca monedă cu deplină putere de circulație.

Am vrut conexiune. Am primit inflamări.

Am vrut comunitate. Am primit tribalism.

Am vrut libertate. Am primit dependență.

Iar pentru că internetul a pătruns în toate cotloanele vieții noastre și în orice colțișor de lume, atmosfera Pământului a ajuns la patru părți de azot, o parte de oxigen și multe părți de ură.

Dar cum știi că-i real?

Trăim cel mai adesea cu capul într-un roi de impresii. Mai mereu bazate pe ceea ce materia noastră cenușie își imaginează că ar fi adevărat. Dar singura minune adevărată a lumii — creierul uman — este cumplit de energofagă. Fiindcă are de ținut literalmente în picioare o incredibilă mașinărie ce călătorește prin timp. Motiv pentru care economisește pe rupte și din răsputeri de unde poate. Cel mai adesea folosind aproximările. Brodelile. “Cam așa”-urile.

Vorbește cu oamenii. Pune întrebări. Măsoară. Sondează. Verifică. Verifică a doua oară. Și încă o dată — ceilalți oameni au fix același gen de organ energofag ce sălășuiește sub varietatea infinită de freze existente-n lume.

Distanțele din universul cunoscut omului sunt nimic pe lângă distanțele din om.

Brizbrizuri și bizarerii

Am evoluat, ca specie. Am descoperit punctele cardinale, am inventat busola, am cucerit oceanele. Și apoi, asemenea lui Dănilă Prepeleac, am dat banala busolă la schimb pe tot felul de brizbrizuri. Fiindcă — nu-i așa? — sclipiciul este viață și viața-i sclipici.

Totul trebuie să aibă un “twist”, ceva “touch”, niște “wow”. Cafeaua nu mai e cafea, ci “experiență senzorială”. Pâinea nu mai e pâine, a ajuns “produs artizanal”. Până și sărăcia și-a luat-o peste dinți: acum este “stil de viață sustenabil”.

Pe rețelele sociale, lucrurile au depășit până și cotele apelor Dunării din timpurile potopului lui taica Noe. Nimeni nu mai postează o poză cu mâncare, ci “creează conținut”. Iar dacă te filmezi dansând din buricul degetului mijlociu, îți construiești de-a dreptul propriul “brand personal”. Bizareria supremă? Toată lumea o face cu deplină seriozitate.

Nici măcar vocabularul n-a scăpat de brizbrizuri: nu se mai vorbește simplu și omenește. Toată lumea “implementează”, “acționează sinergic” și “optimizează procese” — bineînțeles, numai dacă “face sens”.

Pare că în zilele noastre am uitat până și de ideea de busolă. Dar poate că nu e chiar totul pierdut. Poate că, asemenea celei de-a doua veniri a lui Iisus, va sosi și ziua aceea când vom redescoperi miracolul bizar al firescului.

Larve

Sunt prin toate părțile. Colcăie. Au infestat totul. Se regăsesc la orice nivel al societății, de la talpa țării la vârfurile rarefiate ale puterii.

Și nu faptul că există este problema. Ci veșnica încremenire în etapa cuprinsă între eclozare și stadiul de adult. Nici calul nici măgarul. Nici cu căruța nici pe josul. Nici umbra nici omul.

Puțin din toate. Nimic din tot. Larve pentru eternitate.

Victoria mai ia o pauză

Șansele să câștigi la loterie? Una la zeci sau chiar sute de milioane (1 la 14 milioane la Loto 6/49, 1 la 140 milioane la EuroMillions, 1 la 292 milioane la Powerball etc.). “Noroc” nici măcar nu începe să descrie o asemenea pleașcă.

Bun. Acum imaginează-ți că cineva umflă potul cel mare. Din secunda imediat următoare, acea persoană:

• are un IQ cu mult peste medie

• se pricepe la absolut tot ce mișcă, de la cuantică la politici sociale

• are întotdeauna dreptate când deschide gura

• știe mai bine decât oricine din lume absolut orice

• rostește numai adevăruri fundamentale, mai dihai decât Oracolul din Delfi odinioară

• poate face orice, oriunde, oricât, oricui

Poftim, cum adică “absurd”? Asta-i exact logica pe care o aplicăm miliardarilor de anvergură planetară. Au câștigat la loteria vieții și brusc au devenit oracole universale. De zici că biletul câștigător a venit la pachet cu omnisciența, omnipotența și omniprezența.

Cât de mare o ai?

De modestie e vorba. Că de egomaniaci, egolatri și egoiști avem supraproducție la hectar, ținând cont de cei 8 miliarde de oameni și 29 miliarde de conturi social media care zburdă în prezent pe Terra.

Și uite consecințe: dacă înainte de Eliberarea de sub ocupația comunistă umbla pe ascunselea bancul cu vecinii Uniunii Sovietice (“Cu cine se învecinează URSS? Cu cine vrea URSS!”) egomonștri zilelor noastre spun fără ocolișuri prin sângele, lacrimile și suferințele altora că “Rusia nu are granițe”.

Măsoar-o. Iar dacă-ți iese mică socoteala, poate-i momentul pentru o intervenție chirurgicală pe sufletul gol.

Vreme vine, vreme rece

Schimbările de anotimpuri vin inclusiv cu schimbări de garderobă. Iar în sezonul rece (înainte de încălzirea globală — care, firește, este o farsă și nu există — acest sezon ținea toate lunile cu litera R în denumire) apar și accesoriile dedicate protejării diverselor părți mai moi și mai sensibile.

Și un cașneu e mereu binevenit. Dacă nu pentru frig, măcar pentru ținut nasul la cutie cât timp continuăm să ni-l vârâm în treburile altora.

Chin și voie bună

Asta să ne fi rămas de la cei mai drepți și mai viteji dintre traci — bucuria în fața inimaginabilelor poveri, ca nemuritori ce suntem — și ne mai scoteam noi cumva ca neam.

Dar nuuu! Noi a trebuit să o moștenim pe aia cu trândăvia și să ne dăm bătuți la cel mai mic semn de greutate. În timp ce ne smiorcăim că universul e un nașpet care conspiră împotriva noastră fiindcă avem o țară.

Smiorc cu smiorc se face etos

Vreau să mă smiorcăi despre smiorcăiala noastră cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne și mâine! Că nimeni nu e mulțumit de nimic în Grădina Maicii Tale.

Dacă e așa, ar trebui să fie altfel. Dacă e altfel, de ce nu e așa? Dacă e de-a latul, mă jur că ar fi fost perfect dacă venea de-a curmezișul. Ce nenorocire să fie de-a curmezișul, numai mie mi se putea întâmpla una ca asta! E prea frig, dar e și prea cald. E destulă, dar nu ne ajunge. E mișto pe verde, păcat că nu e și pe albastru.

Iarba nu ne mai place, clonțul nu ne mai tace, de trei eoni încoace.

Dar-ar iama

Dacă Dalai Lama era de colea, din grădina pe unde paște fericită Mio Rița, altfel mergea lumea. Omenirea n-ar fi învățat despre liniște, pace interioară și meditație, ci despre bocet și doină. Nu tu respirație controlată, ci oftat adânc. Nu tu mantre, ci țâpurituri de nuntă și vaiete de priveghi.

Un Dalai Lama de la Fălticeni ar fi predicat resemnarea fatalistă, dar și datul iamei: buluc după pomeni, năvală la frecatul mentei, iureș împotriva curentului, ucigașul tăcut. Smiorcăială, haz de necaz, cleveteală, năduf, stângu-n dreptul.

Adio karma, bun găsit carmangerie!

D-l Goe suntem noi

Trăim în cele mai bune timpuri pe care le-a cunoscut această țară în toată istoria ei. Ne bucurăm de libertate, avem acces la orice informație și la toate tehnologiile posibile, cea mai mare speranță de viață și cel mai ridicat nivel de trai comparat cu oricare generație dinaintea noastră.

Și noi, fiindcă e lucru mare cât de deștepți suntem, ce facem? Ne smiorcăim că nu vine când vrem noi să vină. Îi spunem urâtului ăluia de Bruxelles să nu mai insiste atâta să nu scoatem capul pe fereastră, că ce treabă are el cu niște daci liberi în care colcăie suveranismul? După care batem din picior și urlăm să oprească trenul, fiindcă ne-a zburat pălăria. Reușim să ne blocăm mental în WC-ul istoriei care este comunismul. Vedem chestii metalice și sclipicioase de care ne agățăm, fără să știm că ele sunt cele care opresc garnitura de vagoane în plin câmp.

Puișorule, să nu rămânem naibii repetenți și veacul acesta!

La chei noi, lachei vechi

Oare nu este de o desăvârșită superbitate cum noile tehnologii sunt folosite de aceleași vechi și triste figuri, prin aceleași tipologii de jalnice unelte, pentru modelarea agendei publice utilizând tradiționalele butoane emoționale (străinul, schimbarea, diferența etc.)?

Aceleași melodii, dar difuzate prin boxe cu amplificare de zgomot. Aceleași lozinci, doar că lătrate în postări sponsorizate pe social media. Aceleași spaime, dar servite astăzi cu mult hashtag și emoji.

Degeaba am schimbat instrumentele, dacă bucățile muzicale interpretate de orchestră sunt cântate după veșnicele partituri. Nu mai e clavecin, ci pian, însă noi ăștia, din public, aplaudăm precum focile, convinși că asistăm la un concert nou.

Cât o să mai cumpărăm, mereu și mereu, bilete la același spectacol?

Puțintică răbdare!

Găsesc uluitor cum s-au schimbat așteptările într-o singură generație. Ceva ce acum 30 de ani lua un timp de X, astăzi trebuie să se întâmple imediat. La capătul gândului, de preferință, și gata de utilizare. Lumea asta tot mai digitalizată ne-a învățat cu succesiunea instantanee a lui 0 și 1. Și, pornind de aici, cu binaritatea dintre “acum, vreau” și “nu e acum, nu există”.

Să mai respirăm, să mai ședem, să mai dăm timp să se pârguiască.

Farmacia ficatului

Este adevărat, bolile cardiovasculare sunt cauza principală a mortalității la români. Dar îmi pare că “farmacia inimii” nu e deloc caracteristic brandului nostru cel românesc.

Noi murim de grija altuia, pentru că ne roade adânc la ficați ce fac diverși cetățeni cu care nu avem nici în clin, nici în mânecă.

Ergo.