Stupriză!

Nu-i un cuvânt adevărat, drept. Dar musai ar trebui să fie.

Reunește atâtea lucruri care definesc vremurile noastre — stupid, priză, stup, surpriză — încât sunt categoric stupriz că nu există deja.

Cui mă adresez?

Aceasta ar trebui să fie întrebarea primordială de la care să plece orice întreprindere (în sensul larg al cuvântului), indiferent cum se concretizează ea. Și e uluitor cât de rar se întâmplă asta în faza de cristalizare a intenției în ceva palpabil.

Mi s-a luat de câte ori am auzit refrenul cu “produsul nostru se adresează tuturor oamenilor”, în nenumărate limbi și cântat pe nenumărate voci. Serios, chiar tuturor oamenilor? Fiindcă știu exact un singur astfel de exemplu, în toată lumea asta mare: aerul. Și dacă asta ai de oferit, înseamnă că ești Maica Terra însăși.

Altfel, întotdeauna și pentru orice lucru publicul-țintă o să fie o nișă. Mai mare sau mai mică, în funcție de dimensiunea nucleului de oameni cărora le pasă de chestia respectivă suficient cât să sară în apă din barca denumită Status-Quo.

Flexiuni

Unele se fac la sală, celelalte la școală. Deși, în cazul celor din urmă, s-a cam fleșcăit trebușoara de atâta amar de vreme, că am dat-o deja în sarcopenie intelectuală în formă acută — nu mai lipsește mult să ne pierdem echilibrul și să ne frângem gâtul.

Simple amândouă, câtă vreme se învață forma corectă. Și nu se execută după ureche sau după cum îi vine fiecăruia pe chelie. Din fericire, doar pe unele le poți vedea în oglindă — pe celelalte trebuie să le cunoști. Iar la Miorița-n staul, ce se vede a fost mereu infinit mai valoros decât ce este pe dinăuntru.

Așa că flexionăm la marea artă doar ceea ce se poate scoate în față, la poartă.

72 de fire

“Nu am timp să” e probabil cea mai frecventă scuză pentru orice. De la făcut sport până la... nu știu, citit o carte? Învățat ceva nou? Dat un telefon cuiva cu care nu te-ai mai auzit de veacuri?

Și e absolut firesc, pentru că nimeni nu are “timp” — timpul este singurul care se are pe sine însuși. Dar oricine are 20 de minute într-o zi în care absolut toată lumea ține în mână câte un buchețel cu 72 de asemenea fire de timp.

Alene, timpul curgea

Sunt zile care vâjâie ca un tren de mare viteză prin peisaj. După cum sunt zile care se scurg precum untul de arahide la trecerea dintr-un vas într-altul.

Cred că pur și simplu timpul obosește uneori și se mai oprește să-și tragă sufletul pe marginea drumului.

Când se aliniază planetele

Piramidele nu sunt specifice Egiptului antic. Și alte civilizații au construit piramide (nubienii, mesopotamienii, aztecii, mayașii...), dar niciuna n-a făcut-o totuși la anvergura egiptenilor. Ce aveau ei și nu aveau alții?

Câmpia Nilului, extrem de fertilă, care producea mult mai mult decât aveau nevoie egiptenii. Asta însemna nu doar acumularea de avuție, ci și faptul că exista o populație relativ numeroasă care putea avea alte preocupări decât agricultura — meșteșugari, arhitecți, funcționari. Iar Nilul, dincolo de rolul de grânar al Egiptului, mai juca un rol la fel de important: acela de “autostradă” logistică. Blocurile de piatră din care erau construite piramidele puteau fi transportate cu ușurință, pe distanțe foarte mari.

Sistem centralizat de guvernare. Egiptul antic a fost o teocrație, în care faraonul era nu doar monarh, ci și zeu. Asta în timp ce în restul lumii, puterea politică era fărâmițată în orașe-stat care de cele mai multe ori se luptau între ele — darămite să mai construiască împreună proiecte întinse pe zeci de ani.

Geologia. Piatra, de la calcar până la granit, era disponibilă din abundență și se afla în apropierea Nilului.

Mână de lucru calificată. Piramidele nu au fost construite de sclavi, ci de “bugetari” — meșteri, calfe și zidari aflați cu toții în solda statului egiptean.

Acumularea cunoașterii. Între primele încercări de a construi piramide și cele de pe platoul din Giza se întind mai bine de 150 de ani. Informațiile și învățăturile s-au transmis de la o generație la alta, astfel încât o generație construia la propriu pe umerii înaintașilor.

Chiar dacă nu arată calea către acele stele de unde au venit extratereștrii care le-au construit, piramidele din Egipt sunt cu adevărat una din minunile lumii. O minune de aliniere a planetelor care nu s-a mai repetat niciunde altundeva.

Un ochi plânge, unul râde

Ar fi vesele dacă n-ar fi triste aceste vremuri ca de basm, când fosta cea mai mișto idee din istoria omenirii a încăput pe mânuțele unui bebeluș — nu rozaliu, ci portocaliu.

Mor de-a valma oameni în conflagrații iscate numai din dorința de a deturna atenția de la întrebări importante rămase fără răspuns, în timp ce beligeranții se întrec în meme pe rețelele sociale. Se șterge de pe fața pământului ceea ce mai fusese o dată șters de pe fața pământului în urmă cu doar câteva luni. S-a câștigat un război din prima zi — care război oricum nu este un război — deși acesta continuă de niște săptămâni deja. Se câștigă un război care nu este un război de unii singuri, fără să fie nevoie de sprijinul altora, oferit la spartul târgului și după ce s-a înregistrat o asemenea victorie măreață. Cei afectați indirect de acest război care nu este război, să pună mână de la mână ca să contribuie la securizarea navigației prin strâmtoarea pe care tipii cei răi o controlează. Conducerea tipilor cei răi a fost nimicită, iar ei au rămas cu zero aviație, zero marină și zero forțe armate terestre, însă așa-zișii prieteni ai noștri sunt prea lași ca să deschidă navigația prin strâmtoare și oricum nimeni nu are nevoie de ei — dar se va ține minte pentru totdeauna neimplicarea lor!

Flecăreală

Versiunea românească a englezescului “small talk” are destule variante. Unele asemenea cuvinte sunt atât de învechite încât aproape-s ieșite din uz (tăifăsuială), altele sunt cu circulație doar regională (procovanță).

Dar toate au în comun o nuanță peiorativă, care în engleză lipsește. Poate și din cauză că românul a avut întotdeauna treburi importante de realizat la scară planetară (buricul Pământului, de!), astfel încât snoba activități din acestea ridicole, neserioase și pleziriste. Nu ca britanicii, de par egzamplu.

Trepădușii primăverii

Imediat cum dă un pic căldura, își scot ghioceii boturile să clămpănească la soare și se părăsesc bârlogurile hibernale, apar în peisaj și trepădușii. Puși pe fapte mari — mărețe, chiar.

Dezghețul aduce nu doar ciripituri gureșe de înaripate, fericite că se învârte roata încă unui ciclu al naturii, ci și freamăte din partea veselelor ipochimene, dispuse la orice mizerie, oricât de măruntă, atâta vreme cât se învârte gologanul.

De aceea, primăvara încep nu doar campaniile agricole, ci și campaniile în presă. Foamea e mare și trebuie strâns oareșce cheag până bate iarăși la ușă haina iarnă.

Ia mai zi-le, domnu’ Geo:

“De parai și de cântec goi,

Plâng ziariștii cei lipsiți de voi.“

Străveziul

Poate să te irite sau poate să te ațâțe.

Contextul creează mereu muzica.

Spânul Inelelor

N-a avut și Nic-a lui Ștefan a Petrei norocul să se nască în secolul care trebuie. Ori în cultura potrivită.

Spânul în locul lui Sauron ar fi schimbat — via Hollywood — imaginarul colectiv al lumii like a boss. Spânul, dar și restul lighioanelor.

Și dacă

...am înțeles noi greșit? Și nici pomeneală de Grădina Maicii Domnului — ci, de fapt, este vorba de Grădina Macii Domnului? Domnul fiind, bineînțeles, traficant vestit de opiu. Motiv pentru care și Miorița noastră cea de toate zilele paște la modul pasiv-agresiv, nevrotică și depresivă, precum în balada omonimă.

Nu-i așa că vine de se leagă totul mult mai bine?

Șpagă la librărie

Nu-i un secret probabil decât pentru cei ce tocmai au ieșit din comă după 35 de ani că în România de astăzi se citește infinitezimal de puțin. Sistemul de învățământ de sorginte sovietică pe care l-am avut în timpul ocupației comuniste a țării a fost de atâtea ori reformat și răs-reformat după Eliberare, încât s-a făcut una cu țărâna. Și am ajuns astfel ca analfabetismul — atât cel funcțional, cât și cel pur și dur — să afecteze mai mult de jumătate din populația trăitoare pe aceste meleaguri.

Îmi amintesc cum, în ultimii ani ai ocupației — când mai era doar uite atâtica până la apariția Omului Nou și până la avansarea de la societatea socialistă multilateral-dezvoltată la societatea comunistă perfectă — cărțile ajunseseră marfă de contrabandă. Prin ‘87-’88, când a apărut Shogun în română la Editura Univers, se dădeau șpăgi mari la librari ca să poți pune mâna pe un volum, iar pe piața neagră se vindeau cu de 3-4 ori prețul din librărie.

Omul românesc al zilelor noastre pur și simplu nu poate duce cu mintea așa ceva.

Fie urnești tu, fie ești tu urnit

Lumea nu stă pe loc într-un picior, ținându-și respirația, ca să te aștepte pe tine. Fizica o știe prea bine. Fiindcă entropia nu doarme, nu-și ia concediu și nu stă acasă în zilele de sărbători legale.

Entropia nu are viață, dar are un scop în viață: să crească. Să ducă ordinea în dezordine. Să dizolve întregul în particule. Iată de ce orice construcție neîntreținută ajunge în cele din urmă o paragină. Relațiile neglijate se usucă și crapă. Visele nepuse în practică se fosilizează în fiere.

Există un singur antidot: actul deliberat. Nu neapărat eroic sau spectaculos (sunt în regulă și pașii mici, de bebeluș), doar conștient. Decizia de a pune mâna. De a învârti roata. De a spune prin acțiune “eu aleg direcția”.

Că altfel, direcția te alege ea pe tine.

Trubadurii troglodiți

Toți ăștia de ne freacă la melodie în ziua de azi o fac sub formă de clipuri scurte, cu fraze de celofan. Pe un ton care-i fie lătrător, fie tenebros, că nu mai vorbește nimeni normal în era videoului vertical.

Iar mesajul vine împachetat drept rafinament cultural și excitație intelectuală: “vindecare”, “abundență”, “masculinitate sacră”, “energie feminină”. Doar că sub damful ăsta de tămâie digitală se află același fond primitiv: foamea după propriul trib. Un trib care nu se mai strânge în jurul focului, ci în jurul notificării. Un trib în care nu se mai dansează în cerc, ci în buclă: se învârt aceleași două idei, același set de gesturi, aceleași veșnice concluzii.

Și dacă șmecheria nu iese, nu e pentru că nu-ți cântă ei cum trebuie. Ci pentru că tu nu ești pregătit. Nu lucrezi cu tine. Universul te testează.

Coardele de la lăuta algoritmilor sunt ciupite mereu — ca să-i citez pe cei de la Timpuri Noi — perfect.

Gunoieri din toate zările, uniți-vă!

Vezi Doamne, nu era îndeajuns că oamenii au o capacitate aproape nesfârșită de a produce gunoi prin propriile lor puteri. A fost nevoie să apară și niște unelte care să ducă această capacitate dincolo de orice limită.

Unelte care, e la mintea cocoșului, au fost “antrenate” majoritar pe gunoi că na, cât au scris unii precum Cehov ori Hemingway este doar un fir de nisip de pe plaja Copacabana.

Ne paște, cultural vorbind, soarta planetei pe care trăia WALL-E.

A fi și a face

Ceea ce este un om e împărțit în proporții variabile între daturi (e.g. naționalitatea) și alegeri (e.g. părinte). Drept urmare, individul nu se poate defini prin ceea ce este decât într-o oarecare măsură — mai mică sau mai mare, după cum iese împărțeala.

Dar se poate defini 100% prin acțiunile și abținerile sale. Prin ceea ce alege să facă sau să nu facă. Identitatea individuală nu este dictată de atribute, ci de verbe.

OF, nu SF

“Științifico-fantastic” este o sintagmă caducă. Și ar trebui actualizată, pe măsura timpurilor mărețe pe care le trăim. În această adevărată eră de aur a umanității de care ne bucurăm plenar, cu toate cele șase simțuri simultan (șapte, în cazurile foarte speciale).

Termenul cel mai potrivit este obscurantisto-fanatic.

Conținut greu de conținut

Până la apariția Algoritmilor Inevitabili, orice pârț putea să devină conținut.

După apariția Algoritmilor Irepresibili, orice rahat este conținut.

Progres, nu dumă.

Sulițe de gheață

Țurțurii sunt la propriu arme albe. Arme albe și transparente. Ceea ce, pentru niște picături de apă prinse în cleștele nemilos al temperaturilor hibernale, nu-i chiar puțin lucru.

În contextul potrivit, orice scursură poate deveni un instrument de ură.