Inteligibil ≠ inteligent

Că ne place sau nu, că ne convine au ba, procesorul celei mai avansate tehnologii a vieții de pe Pământ nu funcționează pe bază de 0 și 1. Funcționează pe bază de euristici — scurtături mentale folosite intensiv, pe pilot automat, pentru a reduce efortul cognitiv.

De aceea luăm un text inteligibil — și care din balon pare plauzibil — drept inteligență. Nu fiindcă am fi proști sau fraieri (deși...), ci fiindcă atâta poate procesorul cu care am fost dotați din fabricație.

Dar asta nu înseamnă că suntem condamnați să facem din Matrix film documentar.

Zdreanță. Cel cu ochii de baboanță.

Privirea nu poate să ucidă, dar poate să strice ziua bună se cunoaște de dimineață. Știi tu, căutătura aia plină de arțag, care caută nod în papură cu osârdie — și găsește mereu cu toptanul.

Fiindcă nimic nu cade bine. Soarele e prea strălucitor, umbra e prea umbră. O veste bună miroase a capcană, o glumă sună a ofensă. Dacă se dă, s-a dat prea puțin. Dacă nu se dă, e sfidare pe față.

Flenduri cârpind la viață.

Fericiți cei săraci cu buhul

Să ți se ducă buhul în zilele noastre e semn sigur că ai călcat grav în străchini. În condițiile în care oricum boacăna face bezele omenirii doar până la următoarea boacănă de același calibru.

Când atenția este noul petrol, anonimatul este adevărata împărăție a eterurilor.

Simt, deci exist

Omul este o trestie simțitoare. Nu înțeleg de ce ne tot automângâiem pe creștet amăgindu-ne că am fi niște ființe raționale.

Sigur, noi nu suntem animale — că pe jumătate dintre noi ne-a făcut Ăl de Sus din țărână, iar pe cealaltă jumătate dintr-o coastă — și prin urmare nici nu putem fi guvernați de instincte, ca niște maimuțe cu care n-avem nimic în comun. Noi prima dată analizăm chestiunea, întorcând-o pe toate fețele, deliberăm asupra căilor de urmat, considerând probabilități și consecințe, și abia apoi acționăm.

Nu-i așa, Donald?

Elastic e fantastic!

Ce grafen, ce fibră de carbon, ce kevlar! Materialul viitorului vine din trecut și se vinde la metru în mercerii: bătrânul elastic.

Cele mai căutate și mai dorite produse ale zilelor noastre sunt fabricate din elastic. Principiile de viață! Promisiunile electorale! Conștiința de om și persoană, temelie a societății! Iubirea de moșie care-i un zid, băi Baiazid! Patriotismul colcăind pe interior de preaplin!

Păcat doar că minunea asta de material are o hibă cât un viciu ascuns: întins în exces, se lăbărțează și nu mai ține nimic. Și ne trezim că mișună pretutindeni câtă frunză și câtă iarbă de cetățeni cu izmenele-n vine.

Grânduri (Șpalt 5)

***

Nu știu dacă fotbalul poate fi numit “artă”, dar măcar asta a moștenit de la ea: prăpastia dintre cei care o fac și cei care o privesc. O mână de oameni fabulos de bogați sunt iubiți cu un fanatism aproape religios de miliarde de oameni care numai bogați nu sunt.

***

Într-o lume unde granița dintre real și fabricat devine tot mai difuză, singura certitudine a omului rămâne propria-i atitudine. Din momentele în care nu-l vede nimeni.

***

Vara n-o fi ca iarna, dar nu-i nici măcar ca vara de acum 30 sau 40 de ani. Râdem, glumim și rămânem în incintă făcând mișto de Greta, însă planeta se încinge precum cazanele lui Scaraoțchi.

***

Totul tot timpul sau un timp pentru toate?

Căpșuni de Crăciun. Răspuns conversațional la orice întrebare. Toată muzica lumii oricând. Cornul Abundenței și mai multe nu.

Dar oare chiar l-am prins pe Dumnezeu de picior? Fiindcă atunci când orice este tot timpul, nimic nu mai este ceva anume. Și nimic nu mai are noimă.

Un timp pentru toate: și pentru semănat, și pentru cules, și pentru bucuria rodului. Dulceața trăirii după rost, cu rost.

Pedalând bezmetic prin beznă

De câte ori nu ți s-a întâmplat? Să ocolești întrebarea. Discuția. Dezbaterea. Pe motiv că-s incomode. Că nu e momentul. Că nu vezi clar ce și cum.

Dar când totul rămâne doar în capul tău, este ca și cum ai vrea să biciclești în pustietate, pe o noapte neagră, fără stele. Unde-i aproape cu neputință fie și doar să-ți păstrezi echilibrul în șa — darămite să dai din pedale.

Pune dinamul la roată. Fă-ți vânt în față. Cască ochii pe unde mergi.

Așa și pe dincolo, Cutare și Cutărescu

Când e vrere, e și putere. Ca să nu mai zic că și avem cu ce, utilizatori fiind de limbă care ne-a servit timp de milenii ca să o dăm cotită în fața realității.

Când se cere, putem fi teribil de precis de impreciși.

Meșter cârmaciul, mirifică dictatura

A rămas în anale o vorbă de acum mulți ani a senatorului american John McCain, contracandidatul lui Barack Obama la alegerile din 2008: “Rusia este o stație de carburanți deghizată într-o țară”. McCain, un republican adevărat și nu făcut, care nu se ferea deloc să vorbească pe șleau, a fost de altfel primul politician “cu greutate” care i-a spus lui Vladimir Putin pe adevăratul său nume: dictator. Un dictator în fruntea unei cleptocrații care are de vândut lumii doar două lucruri, hidrocarburi și război.

Sunt sigur că John McCain râde acum de dincolo de mormânt după ce, în urma unei “operațiuni militare speciale” nășite de Marele Cârmaci Dibaci, Rusia a ajuns o stație de carburanți fără carburanți deghizată într-o țară. Dar hei, măcar e bine că încă se pot folosi toaletele, chiar dacă instalațiile nu mai funcționează și sunt scârnăvii până și pe tavan.

RFR

Țara noastră nu a ieșit de fapt niciodată din feudalism. Aproape 40 de ani după Eliberarea de sub ocupația comunistă și 20 de ani de la integrarea în Uniunea Europeană, România a rămas fundamental un stat feudal. Un stat unde individul nu este autonom și independent, nu evoluează pe un “teren de joc” în care sunt definite reguli clare, predictibile, universal valabile și unde există un sistem funcțional ce asigură cu celeritate și consecvență respectarea acestora.

În România, individul este supus capriciilor diverșilor feudali mai mari sau mai mici (funcționari publici, primari, judecători, miniștri, președinți etc.) și proniei cerești (Doamne ajută!). Dacă ai noroc și-l prinzi pe Șefu’ de mai de jos sau de mai de sus într-o pasă bună, poate iese treaba — poate, fiindcă nu se știe niciodată. Nesiguranța continuă este sufletul întregului angrenaj.

Iar feudalii ăștia mai mici, mai mijlocii sau mai mari sunt doar ei între ei. Feudele se moștenesc și se transmit în “familie”. Foarte rar ajunge cineva din afară în rândul lor.

Partea și mai proastă este că tocmai singurul lucru bun din feudalism — obștea sau comunitatea — a fost făcut praf de ocupantul comunist, care a transformat negrul în alb și a întors totul cu fundul în sus. Nu mai avem comunități, avem bule de indivizi uniți prea puțin în cuget și excesiv de mult în simțiri, care încearcă, fiecare în legea lui, să intre în grațiile unui feudal cât mai sus-pus.

România reală — care nu e București, Timișoara, Cluj sau Constanța, ci Filiași, Medgidia, Dorohoi sau Jibou — e România feudală.

În dodii vorbeam, drojdii iubeam

Era o vreme. Era o vreme când imensa majoritate a oamenilor obișnuia să aibă nas pentru aiureli. Și pentru abureli.

Când venea câte unul care-și conduce propriile cercetări în cotloanele minții sale cu o idee de genul “gravitația este o tehnologie inventată de evreii care dețin toți producătorii de avioane și toate companiile aeriene din lume, ca oamenii să nu mai zboare niciodată așa cum o făceau în vechime, după cum o dovedesc desenele de la Nazca”, oamenii dădeau înțelegători din cap și-și vedeau mai departe de treabă. Sau râdeau isteric și-și vedeau mai departe de viață.

Astăzi, foarte mulți — uneori, majorități covârșitoare, chiar — îi votează de bunăvoie și nesiliți de nimeni pe astfel de mari drojdieri. Și le dau pe mână destinele a milioane și milioane de oameni.

Să fim oare pe drojdii ca civilizație?

Să fim diferiți, ca să fim feriți

Poate cel mai important lucru pe care-l cunoaște extrem de visceral un marketer este “diferențiază-te sau dispari”. Dar foarte, foarte rar oamenii de marketing au cuvântul cu cea mai mare greutate într-o organizație. Regula general valabilă este că acesta aparține oamenilor de la financiar. Care în 12,5 cazuri din 10 vor avea mereu privirile ațintite sub linie și nu deasupra ei, pentru că sub linie se află singurul lucru care contează pe lumea asta. Așadar, pare evident că Peter Drucker s-a înșelat: scopul unei companii nu este acela să creeze clienți — de unde și ideea lui că marketingul și inovația ar fi singurele funcții de bază ale unei afaceri, orice altceva fiind costuri — scopul unei companii este să producă valoare pentru acționari.

Partea bună: valoarea este scrisă în cifre acolo, sub linie, și este multiplicată tot sub formă de cifre în alte sfere. Partea proastă: cifrele sunt pâinea Overlorzilor de Silicon. Și întrebarea simplă este aceasta: cine poate crește mai rapid și mai eficace valoarea reprezentată de acele cifre de sub linie, omul de la financiar sau mașina? Na hai, să pornească licitațiile olandeze!

În viitorul care a început ieri — unde tot ce însemna cândva rezultat al utilizării materiei cenușii este reprodus abundent, repetitiv și la o scară inimaginabilă — inteligența de a ști să te diferențiezi va fi infinit mai valoroasă decât este astăzi.

Tolomacii roșii

România deceniilor care au urmat Eliberării de sub ocupația comunistă este ca un lan de grâu presărat cu maci. Belșug și frumusețe instagramabile, sigur că da, însă dacă te uiți mai atent la poză, o să-ți sară-n ochi niște treburi despre florile cele roșii.

Sunt grupate în puncte strategice. Rădăcinile lor alcătuiesc o formidabilă rețea subterană, care vămuiește de nutrienți și resurse întregul lan. Nu contribuie cu nimic la calitatea recoltei, dimpotrivă. Atrag păsările, pentru ca semințele lor să se poată răspândi cât mai mult și cât mai departe. Scăpate de sub control, pot ruina o cultură întreagă.

Și în tot acest amar de vreme n-am fost în stare să găsim niște oameni cu erbicidare de mână.

Fentosane

La cum arată societatea românească după aproape 40 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, aș zice că nu mentosane au supt vârtos românii între 1945 și 1989. Aproape totul este fentă și șmecherie, dribling și eschivă. Oazele de lucruri făcute cu simț de răspundere și cele de oameni principiali sunt atât de rare, încât sar în ochi ca un chioșc de răcoritoare într-un deșert.

Dar nu cred că-i un blestem. Cred că-i o șansă pentru cei ce au desfăcătoarele pregătite.

Sărăcan de lume!

Statisticile psalmodiază la unison: populația globului se află la cel mai înalt nivel de avuție din istorie. Sărăcia lucie care afecta peste 60% din oamenii planetei acum 50-60 de ani este istorie. Nu curge lapte și miere de peste tot și nici nu umblă câinii cu covrigi în coadă pretutindeni, dar progresul este evident până și orbilor.

Iar oamenii trăiesc din ce în ce mai mult, sunt din ce în ce mai singuri și se simt din ce în ce mai înstrăinați. În lumea noastră din ce în ce mai sărmană.

Sintetic. Adică dezumanizant.

Modul în care încadrezi o idee, un concept, o temă în conștiința publică face sau desface totul. Pentru că, în esență, acesta reprezintă echivalentul ochelarilor de cal pentru oameni. “Încălzire globală” creează o anumită imagine în mintea omului, “schimbări climatice” o cu totul alta — și foarte diferită. Asta deși ambele sintagme se referă la același lucru, pe care oamenii îl resimt pe propria piele tot mai acut în ultimele decenii.

Așa și cu “Inteligența Artificială”. Dacă i-am spune “Generator Sintetic”, povestea ar fi din cu totul alt film, nu-i așa? Fiindcă toate ca toate, dar cine-i nebun să nu-și dorească mâncare sintetică, un buchet de flori sintetice, iubire sintetică și orice altceva sintetic? Se știe doar că un diamant sintetic are fix aceeași valoare cu un diamant natural.

Și nu-i doar ‘marketing’ aici, cum ar spune agitatorii de profesie și politicieni ca ocupație. Este o chestiune mult mai adâncă la mijloc — aceste tehnologii etichetate drept Inteligență Artificială răpesc oamenilor exact ceea ce ne-a ridicat la rangul de oameni dintre toate mamiferele. Căutarea. Descoperirea. Experimentarea. Eșecul. Izbânda. Învățarea. Schimbarea.

Generatorul Sintetic este cea dintâi unealtă creată de om care-l dezumanizează, negându-i însăși existența. S-ar putea să fie și ultima.

Speranța moare ultima?

Nuș’ ce să zic. Poate numai dacă ultimul om care se va stinge pe Terra va purta numele de Speranța. Sau, în cazul extrem, când Speranța ar fi genul de celebritate wannabe dintr-o țară cu acces neîngrădit la arme de foc, care s-ar sinucide la sfârșitul unui alt episod din serialul de succes “Ucideri în masă”.

Altfel, biologic vorbind, luminița moare ultima. Plus că s-a și văzut cât de furibund trăgea Curaçao la egalare la scorul de 6-1 pentru Germania.

România lui ne

Dar nu în sensul de pronume personal, folosit mai ales în contexte pășuniste (“ne dorim o”, “ne pregătim să”, “ne trebuie un”...), cu tușe groase de pluralități vagi și absconse. Ci în acela de “element de compunere care indică o negație și care servește la formarea unor substantive, adjective și adverbe”, cum zice la DEX.

În republica semiprezidențială care este Dacia Mică de astăzi, șeful statului a fost mereu câte un ne: Iliescu — neCeaușescu, Constantinescu — neIliescu, Iliescu — neVadim, Băsescu — neNăstase, Iohannis — nePonta și Dan — neSimion. După Eliberarea de sub ocupația comunistă, nimeni nu a fost pus în fruntea bucatelor de către români pentru ceea ce este.

Iar asta spune teribil de multe despre noi, descălecătorii din Decebal și Traian. Și numai lucruri nefrumoase.

Panta rhei: vrei, nu vrei

Totul curge. Nimic nu e veșnic cum este. Nimeni nu rămâne ce este. Și nu-i un blestem, ci-i o lege a firii.

O idee venită de la vechii greci. Care nici măcar ea însăși nu este aceeași ca acum 2.500 de ani. Fiindcă lumea în sine nu e un album de fotografii. Ci doar o înlănțuire de clipe ce se preling în curgerea nesfârșită dinspre infinit înspre infinituri.

Poate de aceea schimbarea nu-ți ia interviu și nici nu face sondaje de opinie.