Șpagă la librărie

Nu-i un secret probabil decât pentru cei ce tocmai au ieșit din comă după 35 de ani că în România de astăzi se citește infinitezimal de puțin. Sistemul de învățământ de sorginte sovietică pe care l-am avut în timpul ocupației comuniste a țării a fost de atâtea ori reformat și răs-reformat după Eliberare, încât s-a făcut una cu țărâna. Și am ajuns astfel ca analfabetismul — atât cel funcțional, cât și cel pur și dur — să afecteze mai mult de jumătate din populația trăitoare pe aceste meleaguri.

Îmi amintesc cum, în ultimii ani ai ocupației — când mai era doar uite atâtica până la apariția Omului Nou și până la avansarea de la societatea socialistă multilateral-dezvoltată la societatea comunistă perfectă — cărțile ajunseseră marfă de contrabandă. Prin ‘87-’88, când a apărut Shogun în română la Editura Univers, se dădeau șpăgi mari la librari ca să poți pune mâna pe un volum, iar pe piața neagră se vindeau cu de 3-4 ori prețul din librărie.

Omul românesc al zilelor noastre pur și simplu nu poate duce cu mintea așa ceva.

Fie urnești tu, fie ești tu urnit

Lumea nu stă pe loc într-un picior, ținându-și respirația, ca să te aștepte pe tine. Fizica o știe prea bine. Fiindcă entropia nu doarme, nu-și ia concediu și nu stă acasă în zilele de sărbători legale.

Entropia nu are viață, dar are un scop în viață: să crească. Să ducă ordinea în dezordine. Să dizolve întregul în particule. Iată de ce orice construcție neîntreținută ajunge în cele din urmă o paragină. Relațiile neglijate se usucă și crapă. Visele nepuse în practică se fosilizează în fiere.

Există un singur antidot: actul deliberat. Nu neapărat eroic sau spectaculos (sunt în regulă și pașii mici, de bebeluș), doar conștient. Decizia de a pune mâna. De a învârti roata. De a spune prin acțiune “eu aleg direcția”.

Că altfel, direcția te alege ea pe tine.

Trubadurii troglodiți

Toți ăștia de ne freacă la melodie în ziua de azi o fac sub formă de clipuri scurte, cu fraze de celofan. Pe un ton care-i fie lătrător, fie tenebros, că nu mai vorbește nimeni normal în era videoului vertical.

Iar mesajul vine împachetat drept rafinament cultural și excitație intelectuală: “vindecare”, “abundență”, “masculinitate sacră”, “energie feminină”. Doar că sub damful ăsta de tămâie digitală se află același fond primitiv: foamea după propriul trib. Un trib care nu se mai strânge în jurul focului, ci în jurul notificării. Un trib în care nu se mai dansează în cerc, ci în buclă: se învârt aceleași două idei, același set de gesturi, aceleași veșnice concluzii.

Și dacă șmecheria nu iese, nu e pentru că nu-ți cântă ei cum trebuie. Ci pentru că tu nu ești pregătit. Nu lucrezi cu tine. Universul te testează.

Coardele de la lăuta algoritmilor sunt ciupite mereu — ca să-i citez pe cei de la Timpuri Noi — perfect.

Gunoieri din toate zările, uniți-vă!

Vezi Doamne, nu era îndeajuns că oamenii au o capacitate aproape nesfârșită de a produce gunoi prin propriile lor puteri. A fost nevoie să apară și niște unelte care să ducă această capacitate dincolo de orice limită.

Unelte care, e la mintea cocoșului, au fost “antrenate” majoritar pe gunoi că na, cât au scris unii precum Cehov ori Hemingway este doar un fir de nisip de pe plaja Copacabana.

Ne paște, cultural vorbind, soarta planetei pe care trăia WALL-E.

A fi și a face

Ceea ce este un om e împărțit în proporții variabile între daturi (e.g. naționalitatea) și alegeri (e.g. părinte). Drept urmare, individul nu se poate defini prin ceea ce este decât într-o oarecare măsură — mai mică sau mai mare, după cum iese împărțeala.

Dar se poate defini 100% prin acțiunile și abținerile sale. Prin ceea ce alege să facă sau să nu facă. Identitatea individuală nu este dictată de atribute, ci de verbe.

OF, nu SF

“Științifico-fantastic” este o sintagmă caducă. Și ar trebui actualizată, pe măsura timpurilor mărețe pe care le trăim. În această adevărată eră de aur a umanității de care ne bucurăm plenar, cu toate cele șase simțuri simultan (șapte, în cazurile foarte speciale).

Termenul cel mai potrivit este obscurantisto-fanatic.

Conținut greu de conținut

Până la apariția Algoritmilor Inevitabili, orice pârț putea să devină conținut.

După apariția Algoritmilor Irepresibili, orice rahat este conținut.

Progres, nu dumă.

Sulițe de gheață

Țurțurii sunt la propriu arme albe. Arme albe și transparente. Ceea ce, pentru niște picături de apă prinse în cleștele nemilos al temperaturilor hibernale, nu-i chiar puțin lucru.

În contextul potrivit, orice scursură poate deveni un instrument de ură.

“O zi ușoară!”

Am auzit zicerea asta în lifturile de prin corporații mai mult decât oricare altă vorbă. Mai mult decât “o zi bună” și “cu drag” la un loc. De ai zice că cine știe ce le fac bieților oameni rapacele, crudele și hapsânele corporații.

Și-mi aduc aminte de zilele de prașilă din satul bunicilor. Când ziua de muncă începea în zori de zi și ținea până spre scăpătatul soarelui. Dar al naibii să fie dacă îi ura vreun țăran altuia “o zi ușoară”. Că na, de unde să știe peizanii de acum o jumătate de secol ce chin e să se strice espressorul și să rămâi fără cappuccino sau cum e să ți se blocheze Teams-ul taman în mijlocul meeting-ului?

Grânduri (Șpalt 3)

***

Mi-ar plăcea să locuiesc pe o stradă care să poarte denumirea “Calamburului”. Caz în care ar fi nevoie și de adăugarea unui nou tip de arteră, pe lângă cele deja existente (alee, șosea, cale, bulevard etc.): strădania. Aș avea astfel adresa poștală pe Strădania Calamburului.

***

În goana după audiența plecată pe fenta interneților planetari, mass-media tradițională a devenit în ultimul deceniu o stație de amplificare pentru toți tâmpiții lumii. Tot ce se afla prin tenebrele societății, de la supremația rasei albe și până la pedofilie a ajuns nu doar sub reflectoare, ci și în spatele unor megafoane. Desigur, a contribuit masiv la asta și faptul că un oranjutan a ajuns președintele Americii în 2016.

***

Este teribil de nostim cum un basm scris de Hans Christian Andersen acum 200 de ani (Hainele cele noi ale împăratului) — care-i la rândul său inspirat de o poveste spaniolă medievală — e trăit astăzi pe viu de milioane și milioane de oameni. Aleasa, magnifica și preaminunata operă poate fi văzută doar de cei care nu sunt proști (vânduți, trădători ș.a.m.d.).

***

Așa și nu altminteri

Există întotdeauna o cale simplă de a rezolva o problemă. Exemplul clasic, Alexandru cel Mare și nodul gordian.

Dar arareori simplu este sinonim cu bun sau bine. Simplul adevărat e complicat.

Simțământul bate realitatea

“Simt că e așa” ar putea fi lejer epitaful de pe piatra de mormânt a civilizației umane. De când cu interneții planetari, fără filtre și plini de năzbâtii, simțămintele ce colcăie în om au ajuns să-i dicteze viața.

Se zice că Pământul e rotund, dar eu și mulți alții simțim că este plat. Se zice că omul a ajuns pe Lună, dar eu și mulți alții simțim că a fost butaforie și trucaj. Se zice că vaccinurile eradichează boli, dar eu și mulți alții simțim că le provoacă.

Realitatea-i K.O. Așa simt că e.

Epoca Neghiobiei

Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de îndobitocire televizată. Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de prostire online. Poate ne-au ajuns din urmă deceniile de socializare algoritmică pe rețele.

Sau poate că toate trei laolaltă, stratificate ca într-un delicios tort al imbecilizării glazurate, ne-au transformat în ceea ce suntem azi: o civilizație care confundă existența cu inteligența. Într-atât încât am ajuns cu toții să culegem roadele cu mâna destinului: oameni care nu mai citesc decât meme-uri, nu mai gândesc decât reflexe condiționate, nu mai discută decât în emoticoane colorate.

Iar neghiobia modernă e diabolic de eficientă. Nu-ți cere să dai pe-afară de răutate. Nici măcar să fii prost ca noaptea. Îți cere doar să fii grăbit. Să nu verifici. Să nu te oprești. Să nu-ți dai voie să nu știi. Iar când ai tupeul să taci, Algoritmul îți servește imediat tot ce trebuie.

Trăim cu o veselă inconștiență de pe o zi pe alta, într-o epocă în care convingerea a învins faptele, iar volumul a învins sensul. Și, culmea, ne mirăm că încă ne mai doare dovleacul.

Compară și comafină

Metrul etalon din Paris e o jalnică ruletă față de unitatea de măsură din sufletul fiecărui om românesc. Fiindcă rigla mioritică nu șade bleagă într-o vitrină, ci se mișcă. Se adaptează. Crește odată cu SUV-ul cât un camion al vecinului, se lungește când colegul de la biroul alăturat pleacă în Seychelles, se îndoaie elegant când șeful își schimbă nevasta veche pe una nouă și aproape nefolosită.

Așa că toată lumea măsoară. Cu sârg. Cu dedicare. Cu coada ochiului la rigla celuilalt, ca nu cumva să rămână cu vreun ceva important în urmă. Și nimic nu e mai important decât “a avea” în Grădina Maicii Domnului.

Dar dacă-l întrebi, orice om românesc o să-ți spună — cu tărie — că nu se compară cu nimeni. Că e neasemuit. Excepțional. Ba chiar că până și drumul pe care merge are sens unic — rezon!

Și nu poți să nu fii de acord. La noi sunt codrii verzi de brad și nimeni nu compară. Toată lumea comafină.

Nepotrivirea de caracter

Noi, oamenii, suntem ființe inconsecvente la scară mică și imprevizibile la scară mare, care tânjim după o lume consecventă și previzibilă. O alcătuire strâmbă, da, și totuși am scos-o la capăt — în ciuda acesteia.

Am scos-o la capăt pentru că am creat statornicie în afara noastră. Ca niște atavici meșteri Manole, am zidit-o în ritualuri, în proceduri, în legi, în instituții. Civilizația nu e o poveste despre viteji și vrăjitori, ci despre sisteme. Limbaj. Scris. Proprietate. Monedă. Comerț.

Niciunul dintre ele perfect — doar suficient. Iar suficientul acesta, repetat și transformat de-a lungul timpului, aduce a progres.

Niciodată “niciodată îndeajuns”

E mereu destul ce avem. Nu avem nevoie de mai mult, mai mare, mai lat, mai lung, mai adânc, mai gros, mai întins, mai înalt, mai frecvent, mai repede, mai intens, mai tare, mai strălucitor, mai nou, mai eficient, mai performant, mai profitabil, mai vizibil, mai viral, mai conectat, mai premium, mai rafinat, mai autentic, mai...

Însă nu e niciodată îndeajuns ce creăm.

Partidul Uniunea Luptătorilor și Patrioților Adevărați (PULPA)

În peisajul politic dâmbovițean, atât de sărac în acronime memorabile și de bogat în promisiuni nememorate, se simte nevoia unei formațiuni fragede. O formațiune cu o menire la fel de proteică precum aceea a încercatului și vitregitului nostru popor: salvarea românilor de români. În sfârșit, o formațiune de luptători și patrioți adevărați, strâns uniți sub stindardul unei dorințe irepresibile de a prelua și exercita puterea numai și numai în folosul adevăraților patrioți și luptători.

De aici, PULPA. Fragedă de s-o mănânci cu ochii. Bună de s-o mănânci din ochi.

Poziționarea noii formațiuni pe eșichierul politic nu va fi nici la dreapta, nici la stânga și nici la centru. PULPA se va plasa într-o poziție unică: “Sus Patria”. În ceea ce privește doctrina mereu fragedei formațiuni politice, aceasta va fi bazată pe trei piloni, reprezentând cele trei provincii istorice ale Patriei — Moldova, Țara Românească și Ardealul:

1. Patria Este Una Singură

2. Patria Înseamnă Uniunea Luptătorilor și Patrioților Adevărați

3. Cine Nu Este Cu Noi Trădează Patria

Deloc în cele din urmă, PULPA va urmări cu obstinație o relație excepțională cu presa, cotarla de pază pentru orice democrație vibrantă. În acest sens, “Adevărul așa cum trebuie să fie” reprezintă mai mult decât un credo pentru PULPA — va fi o lege.

Alege PULPA. Pentru că ca român, meriți ceva fraged și bun.

De post, de frupt, de geaba

Când marile lanțuri de retail au ajuns să aibă raioane dedicate pentru produsele de post și să aloce cu regularitate spațiu în ofertele săptămânale pentru ele, știi că treaba e serioasă. Chit că mimetismul face ravagii în această industrie, unde ideile se copiază mai rapid decât copiază chinezii produse și servicii din lumea liberă.

De vreo 15 ani, de când românul a început să prindă cheag, gama de produse de post din comerț a explodat. Ceea ce înseamnă că există o piață mare pentru așa ceva. O piață mare de drept-credincioși care vor să se pună bine cu Doamne-Doamne ținând posturile de peste an în care nu se mănâncă de dulce. Dar dacă e post, asta nu înseamnă că nu ne putem înfrupta cu un set de șnițele din soia, cu câteva cotlețele de caju la grătar, cu niște velemea din făină de migdale — totul stropit cu un vinișor sau o răchie fără alcool.

Tare mi-e că am făcut din nechezolul comunist modelul perfect pentru postul capitalist.

Munții noștri dinozaur poartă

Propensiunea pentru trecut a unei părți semnificative din populația trăitoare printre răsadurile din Grădina Maicii Domnului este în același timp fascinantă și teribilă.

Fascinantă, pentru că explică multe din retardul societății românești. Care nu-i de ieri, de azi, ci din totdeauna. Când cel mai bine a fost în comunism, în perioada monarhiei constituționale, în vremea lui Vlad Țepeș sau a lui Burebista — după crez — ai zero motive să-ți faci treaba în prezent ori să-ți faci planuri pentru viitor. Fiindcă timpurile bune au trecut și nu se mai întorc în vecii vecilor, amin! Viitorul, de altfel, este incredibil de puțin prezent în spațiul public românesc, care pendulează la nesfârșit, precum un balansoar drăcesc, între smiorcul la prezent și osanalele la trecut.

Teribilă, pentru că ne batem singuri 11 metri la propria poartă.

Portocală ‘m-e ca Nicu

Că tot s-a comemorat de către diverși nerozi nașterea ucenicului de cizmar din Scornicești.

Merită amintite, pentru mai tinerii descălecători din Decebal și Traian, ședințele guvernului american din ultimul an, unde pot fi admirați în toată splendoarea lor mălăiață membrii cabinetului aducându-i osanale deșănțate lui Portocală. Chestie care seamănă teribil de bine — și de straniu — cu tratamentul de care a avut parte în perioada 1965-1989 Geniul Carpaților și Cel Mai Iubit Fiu Al Patriei, Nicolae Ceaușescu.

Dar e drept că pe atunci nici America nu fusese făcută din nou măreață din nou, fiind prinsă în activități frivole precum să conducă lumea liberă și să sape groapa comunismului.