Carambolul din Decembrie 1989

În perioada 16–22 decembrie, gândul îmi zboară fără greș la anul de grație 1989 și cele 7 zile care au schimbat destinul României — și la bun înțeles că și al meu. Împlinisem 17 ani, mergeam cătinel spre 18 și niciodată până în acea miraculos de caldă săptămână de decembrie nu-mi imaginasem că se poate spune cu voce tare, într-un spațiu public, “Libertate!” și “Jos comunismul!”. Sau că aceste cuvinte pot fi strigate din zeci de mii de piepturi — cu nădejde, cu obidă, cu înverșunare.

Dar atunci, în decembrie 1989, nu a fost o revoluție. A fost un carambol.

Adevărat, ne-am eliberat de sub ocupația comunistă a țării (începută în 1945 cu armatele sovietice și continuată apoi de românii roșii și verzi), printr-o revoltă populară plătită cu sânge. Însă revolta oamenilor ajunși cu cuțitul la os s-a ciocnit de dorința unora dintre ocupanți de a păstra regimul de ocupație, dar “cu față umană”, cu neostoita sete de putere a eșaloanelor de la vârful forțelor de represiune ale ocupantului și cu fracțiuni militare rămase fidele Armatei Roșii și Kremlinului.

Iar apele nu au fost niciodată limpezite și efectele acelui carambol reverberează până în zilele noastre.

Primul oraș liber din România aflată sub ocupație comunistă

Timișoara.

36 de ani astăzi.

Recunoștință eternă celor care au plătit cu sânge libertatea zilelor noastre.

Metaforism metapsihic

Ferestrele de oportunitate se deschid de la sine, n-au nevoie de o mână binevoitoare. În schimb, ușile trebuie deschise de cineva din interior, fiindcă broasca-i recalcitrantă nevoie mare.

E al naibii de greu să fii Arhitect.

Mai tare decât pasta de mici

Întotdeauna m-au distrat oamenii care se iau (prea) în serios. Nu știu exact ce încearcă ei să compenseze — și evident că sunt lucruri diferite de la caz la caz — dar respectivul resort psihologic are mai mereu rezultate de-a dreptul hilare.

Datul de importanță pe modul autoerotic, explicând oricui are urechi de auzit ce mari fapte de vitejie, inteligență, bunătate ș.a.m.d. ai comis, îmi pare mai comic decât o serie de gaguri din perioada filmelor mute.

Dar acum cu toată serios-zitatea: să ridici atâta valoare deasupra capului, la stilul smuls, nu-i de colea.

Zece capete zevzece

Puse laolaltă, la o primă și superficială privire, nu-s ceva care să copleșească. Dar dacă respectivele căpățâni aparțin membrilor guvernului unei țări cu influență pe mapamond, povestea-i foarte diferită.

Asemenea linguriței de rahat pusă într-un poloboc de vin, zece capete zevzece, în contextul potrivit, pot transforma o întreagă lume într-o diaree. Numerele mici nu sunt intrinsec irelevante în marea schemă a lucrurilor și n-ar trebui niciodată ignorate.

Marile Incendii din istorie au pornit întotdeauna de la focurile mici și răzlețe.

De la ciobani la Chobani

Câtă vreme baciul ungurean și cu cel vrâncean se sfătuiau cum să-i ia glanda mioriticului moldovean, că-i mai ortoman, lumea nu bătea pasul pe loc. Așa se face că un baci din Kurdistan a creat acum două decenii Chobani, iaurtul ajuns astăzi numărul 1 în America. Firește, nu că am avea noi exclusivitate pe cuvântul “cioban” (de origine persană, de altfel) ori că ne-am pricepe în mod deosebit la producția de iaurt (precum frații noștri de gintă slavă, bulgarii).

Voiam doar să notez, din goana berbecului, că Miorița o fi ea bucălaie, dar în primul și în primul rând e o laie.

Țeapă de teapă

Subiectul fierbinte al zilelor friguroase din acest decembrie este sistemul de justiție din mica și vioaia noastră țărișoară. Sau, și mai bine spus, folosind perfect adecvata formulă a lupului îmbrăcat în piele de oaie, sistemul de injustiție din România. Care, în mod faptic, este deja de mulți ani o cumetrie între politicieni și magistrați — primii bucurându-se de impunitate, iar cei din urmă de privilegii fără limită și fără număr.

Toată distracția fiind, bineînțeles, plătită de vreo 5 milioane de cetățeni din mediul privat și de vreo 200.000 de companii care au profit din activitate (sigur că și cetățenii din sistemul public sunt plătitori de taxe și impozite, dar aceștia își plătesc dările cu banii care vin la bugetul de stat din mediul privat).

Și e simpatică foc această recentă inflamare. În țara unde umblă vorba din străbuni că “la noi mori cu dreptatea în mână”.

Anamneza, pareidolia gândurilor

Pareidolia mi-a fost încă din copilărie la îndeochi. Orice priveam într-un anume fel — nori, crengi, urme în pământ, fire de iarbă — putea să ia chip, să capete înfățișarea a ceva.

Eoni mai târziu am aflat că și în privința ideilor există un soi de pareidolie. Platon îi spunea anamneză — omul nu învață cu adevărat lucrurile mari și importante, ci doar și le reamintește.

Pareidolia creează, anamneza recunoaște. Și una-i să vezi un moș cu barbă albă pe cer și alta-i să vezi o lege a fizicii în mărul care cade din copac.

Trepte și ziduri

Faci trepte ca să unești diferențe de nivel. Ridici ziduri ca să păstrezi ceva înăuntru și să ții altceva afară.

Arhitectura nu-i ceva abstract — este viața însăși, încapsulată în funcție și formă.

N-ai să-mi dai un AI până la salariu?

A ajuns să mă plictisească de moarte toată această zarvă cu cea mai șmecheră invenție a omenirii de la descoperirea cașcavalului încoace. Ai, n-ai treabă, hop și niște AI care să se înfigă în conversație. De la o banală pereche de șosete și până la nu știu ce utilaj complex de frecat industrial menta, totul trebuie să aibă acum incorporat Algoritmii Inevitabili.

Până într-atât încât mă aștept ca dintr-o clipă în alta să răsune de undeva replica din titlu.

Ultima oară pe luna asta

Astăzi se împlinesc 53 de ani de la cea din urmă aselenizare a omului. Aveam 82 de zile pe pământ atunci.

Și nu pot decât să sper că nu voi avea 82 de ani când omul va pune iarăși piciorul pe un alt corp ceresc.

Peisaje urbane

Munții Carpați, văzuți cu ochiul liber de la unul dintre etajele ultime ale turnurilor de birouri din nordul Bucureștilor, în zilele senine și cu poluare minimă.

Cerul, în amurgul vinețiu al iernii, care se dă câteodată peste cap ca Zmeul și se transformă într-o pseudo-auroră boreală.

Orașul, la orele de vârf, arătând precum un organism deschis pe masa legistului, cu artere pe jumătate roșii și pe jumătate albe, pulsând de nervi și nerăbdare.

Hoții de atenție

Nu cred că trebuie să-i arate cineva cu degetul, îi cunoaștem cu toții. Și, cum se dovedește că atenția este de fapt noul petrol din acest secol și nu datele, furtul de atenție ar putea fi lejer declarat cea mai gravă formă de hoție care există. Furt calificat la puterea 21, cum ar veni.

Și-atunci, nu putem să nu ne întrebăm unde este poliția de atenție, unde sunt criminaliștii și unde sunt procurorii specializați în genul acesta de infracțiuni contra umanității.

Fiindcă pe noi înșine, bipezi plăpânzi și fără voință, clar nu ne putem baza — ne uităm o dată cât e ceasul, iar a doua oară ne trezim că au trecut 10 ani.

Farfurii zburătoare

Cine a fost vreodată la un chef cu greci, le-a văzut în acțiune. Deși nu-i clar care-i originea obiceiului, frenezia cu care zburdă farfuriile spre starea de cioburi este fascinantă. Mai ales dacă le lași să se spargă de o suprafață dură, de genul gresiei.

Și-mi amintește de faptul că, în vremurile când încă nu descoperisem binefacerile fierului din mână, aruncatul spre tavan de farfurii și sunetul sec la pulverizarea lor de gresia din bucătărie erau arme letale de luptă împotriva stresului.

Relaxare, luată cu puțină sare.

Ei sunt calea, adevărul și viața

Cum recunoști un extremist? Prin faptul că te recunoaște el pe tine mai întâi. Are nas de copoi, nu trebuie să deschizi gura ca să știe cine ești. Te așază în sertarul corespunzător — “noi” sau “ei” — din prima. Nu există un al treilea sertar. Nu există “nu știu”, nu există “depinde”, nu există “hai să vedem”. El și ai lui sunt calea, adevărul și viața. Restul lumii? O rătăcire. O aberație. O erezie.

Omul cu mintea vie își poate schimba convingerile dacă primește informații noi, relevante, din surse credibile. Cam la fel cum se întâmplă cu un text: mai scoți niște cuvinte, mai pui niște virgule, mai tai un paragraf. Textul extremistului nu are nimic de corectat, pleacă direct la tipar. Este definitiv, etern, bătut în cuie — imuabil.

Fiindcă se știe, nuanțele reprezintă un pericol mortal. Iar lumea se împarte în mod natural și firesc în două: femeie / bărbat, alb / negru, bun / rău, indigen / alogen, patriot / trădător. Și, poate cel mai important lucru în lumea aceasta dihotomică, este faptul că extremistul îți vrea întotdeauna — dar absolut întotdeauna — binele. Binele lui, singurul care te poate salva pe tine, oaia rătăcită.

Și e plăcut să deții calea, adevărul și viața. Și e comod să deții calea, adevărul și viața. Și e simplu să deții calea, adevărul și viața. E cumplit de nasol, îngrozitor de inconfortabil și teribil de complicat să accepți cu smerenie neprefăcută că poți fi prost, indiferent ce-ți spun coeficientul de inteligență, diplomele de pe pereți sau oamenii din jur.

Dar asta-i viața, adevărul și calea.

Altă dată, altădată

Nu-mi place de nicio culoare împreunarea aceasta lexicală. Nici când semnifică “altă ocazie / împrejurare / zi”, nici când înseamnă “odinioară / odată / cândva”. Relativizează totul. Și totul devine o nebuloasă atunci când apar dânsele pe firmament.

Între un viitor incert și un trecut incongruent, prefer să arunc ancora într-un prezent imberb.

Rapandulă

Acest termen involuntar ironic — ținând cont de cuvântul cu care rimează (pendulă, bravo!) — era folosit inițial doar în legătură cu femeile. Doar că avansul tehnologic, societal și teologic din ultimele decenii, datorat unor vrednici bărbați de stat și nu numai, a făcut ca în prezent genul masculin să fie beneficiar majoritar al acestei sintagme.

Motiv pentru care, mă simt pe undeva obligat de tristele circumstanțe actuale să propun către oror Academia Română intromisionarea în dicționarele de limbă română a unui nou cuvânt, ca nu cumva doamnele să se simtă lăsate pe dinafară: rapandizdă.

Unde ni sunt visătorii?

În lumea dominată de algoritmi biciuiți de la spate de diverși zuchi și muski — faruri ale omenirii în materie de empatie, benevolență și progres — totul se cade să fie predictibil, eficient, justificat. E o lume de ingineri, pentru ingineri. O lume în care poeții au ajuns ca maimuțele de la zoo: iaca acolo, niște animale ciudate, care aduc oarecum cu noi, dar categoric sunt o altă specie. (Coadă? Rime? Cumătră, nu-i a bună!) Căci dacă n-ai o funcție concretă în angrenaj, ești un paria.

Și paradoxul este că ne-am permite ca societate să avem batalioane de oameni care doar să viseze. (Bine, ne-am permite și să nu fie nimeni flămând sau însetat, să nu moară nimeni în niciun război și nici să nu fim talibani unii pentru alții, dar astea-s alte mâncăruri de pește) Să viseze și atât, fără să facă nimic altceva. Să viseze cu ochii deschiși, să viseze în timp ce trag un pui de somn, să viseze în timp ce dorm noaptea. Și să ne spună și nouă visurile lor.

Am ști astfel încotro se-ndreaptă barca noastră albastră, ce rătăcește prin negrul ocean al universului.

Gurul mecanic

În a doua jumătate a secolului al 18-lea a făcut valuri o invenție uimitoare: turcul mecanic. Un jucător automat de șah, înfățișat publicului sub chipul unui otoman care muta piesele cu o mână și fuma dintr-o narghilea cu cealaltă, ce a reușit să bată la jocul-rege al minții personalități precum Napoleon Bonaparte sau Benjamin Franklin. Autorul “mașinii de șah” a fost un înalt funcționar al Imperiului Habsburgic, un germano-maghiar pe nume Wolfgang von Kempelen. Și este foarte probabil ca minunea, prezentată împărătesei Maria Terezia în 1770, să fi fost creată în timpul cât supusul coroanei habsburgice s-a aflat la post în Timișoara.

Ca să se descopere, câteva decenii mai târziu, că nici vorbă de vreo inginerie, ci de o înșelătorie în toată regula — de clasă, dar tot înșelătorie: un jucător în carne și oase se afla permanent ascuns în interiorul “mașinii” în timpul demonstrațiilor de virtuozitate șahistă.

Ironia sorții face ca, după vreo două veacuri și jumătate, să fi ieșit tot din Grădina Maicii Domnului un automat de politician, înfățișat publicului sub chipul unui guru grizonat, care cu o mână își face cruci dacice și cu cealaltă vorbește vorbe atât de adânci că se vede hăul fără de sfârșit în ele.

Hora Uimirii

Râdem, glumim și ne simțim colosal de bine în incinta GMD cu fabuloasa noastră colecție națională de uimiri.

Patrioți cu izmene jilave de la atâta dragoste de glie, dar care flegmează pe glia asta oricând, oriunde și din orice poziție.

Daci liberi în cuget și-n simțiri, dar sclavi de TikTok.

Credincioși de duminică, dar atei la șpaga de fiecare zi.

Suveraniști, dar cu texte scrise de scenariștii Kremlinului.

Cititori de meme, dar nu de cărți.

Smiorcăitori despre cât se fură-n țara asta, dar gata mereu de o învârteală bună sau de o combinație la negru.

Sictiriți că totu-i de cacao în România, dar experți mondiali în “merge și așa”.