Schimbarea la țață a României

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când stau cu ochii închiși și cu dopurile în urechi așteptând somnul, aud uneori freamătul și vuietul și gălăgia României de astăzi. Voci ascuțite, fudulie cât încape, ton de harță.

O privire, un gest, o vorbă — amnare suficiente pentru scântei ce aprind instant vâlvătăi. Trăim cu nervii întinși ca firul lansetei la care a mușcat peștele-monstru. Și am ajuns să zbârnâim la cea mai insignifiantă încrețitură a apei. Nu tu răbdare, ci reacții pripite. Nu tu înțelegere, ci replici ca niște junghere. Nu tu dialog, ci concursuri de cine ridică vocea mai repede.

După acel miraculos Decembrie '89, prea puțini dintre noi am luat libertatea câștigată cu sânge nevinovat ca pe o binecuvântare. Cei mai mulți dintre noi am luat-o ca pe un blestem. Lumea e mare, dar nu suficient de mare pentru toți. Și frica, marea frică în lumea asta mare, dar nu suficient de mare pentru toți, este să nu fim luați — tocmai noi! — de proști. Iar când nu suntem siguri cine suntem, trebuie să le dovedim tuturor că suntem cineva.

Cu mâinile-n șolduri, tupeu și șmecherie, i-am făcut pe toți. Și din oglindă ne privește nimeni.

O labă la vremea ei...

...luată temeinic peste bot, ar fi făcut minuni în ceea ce privește cele mai mari orori ale secolului 20.

Pentru că a existat un proces al nazismului atunci când a trebuit, 100 de ani mai târziu “nazist'“ este un adjectiv cu conotații teribil de negative. Și nimănui nu-i place să fie numit nazist.

Pentru că nu a existat un proces al comunismului niciodată, 100 de ani mai târziu “comunist” este un adjectiv cu conotații de ridicat din umeri. Și nimănui nu-i pasă dacă e numit comunist.

Șopârlița liberă să bată câmpii

Găsesc că în ultima jumătate de veac societatea românească a sărit din lac în puț acătării și cu un deosebit talent. De zici că pendularea între două extreme a devenit probă olimpică și românii se bat cu vlahii pentru medaliile de aur la toate categoriile.

Prin urechi lipite de aparatele de radio și făcând slalom printre bruiajele ocupantului comunist al țării, o știre din lumea liberă răzbătea greu în România din urmă cu 50 de ani. “Europa Liberă” și “Vocea Americii” erau glasurile care rosteau răspicat nu doar că împăratul e gol, ci că întreaga împărăție este o goală și stearpă și otrăvită minciună.

Astăzi, orice gurist și orice tiribombistă sunt liberi să facă o știre pe indiferent ce subiect le trăsnește. Iar aceasta se propagă instantaneu și fără opreliști în toate colțurile României. Și singurul lucru care mai contează este goliciunea numerelor — vizualizări, clicuri, inimioare.

Dă-o-n fras!

Cunosc expresia asta de când eram de-o șchioapă. Un soi de “dă-o naibii!” în bănățeană. Sau cel puțin în limba bănățenilor printre care mă învârteam eu.

Nostimada face ca de vreo 20 de ani să existe oficial și instituțional o organizație numită FRAS. Federația Română de Automobilism Sportiv. Iar faptul că România este de foarte mulți ani campioana Europei la numărul de morți pe șosele este... hai dă-o-n fras!

Lu’ Pește

Grădina lui Dumnezeu este mare, toată lumea știe. Pe cale de consecință, Grădina Maicii Domnului nu poate fi decât densă. De aceea și avem în țărișoara noastră scumpă nume de familie cu rezonanțe extrem de practice.

Cârlig. Măciucă. Botez. Gâscă. Lumânare. Război. Purcel.

Și mă gândesc că musai trebuie să existe și câteva doamne și câțiva domni Pește pe cuprinsul patriei noastre dragi. Unii dintre aceștia, cu spirit de antreprenor, poate. Așadar, sunt ceva șanse ca undeva în România să existe compania lu’ Pește.

Vrăji, vrăjeală, vrăjitoare

Alambicate-s căile vieții, este? Și până la primul smiorc pe tema lumii moderne și până la prima jelanie despre apusele timpuri de odinioară, când viața era la fel de simplă precum linia omonimă din palma de mamifer cu deget opozabil, vreau să zic doar atât: așa a fost de când lumea și pământul și așa va fi pururea cât timp încă ne va mai răbda pământul. Asta cu lumea de astăzi, care-i de o complexitate dincolo de puterile omului, este pur și simplu o vrăjeală.

Și ne spune asta însăși faptul că dintotdeauna au existat vrăjitori și vrăjitoare, care să facă lumea mai simplă, mai de înțeles și mai suportabilă.

Riscuri și oportunități

O balanță foarte fină, greu de păstrat în echilibru fără educație, autocontrol, gândire critică.

Dacă îți plac bulele, riști să-ți sară apa peste tot atunci când deschizi o sticlă.

Dar cât contează asta atunci când ai oportunitatea să te piște pe limbă niște dioxid de carbon?

Neschimbatele minuni nestemate

Indiferent cât amar de oameni au deschis și au închis ochii pe Pământ. Indiferent câți tirani au umplut de sânge nevinovat câmpiile și văile și apele. Indiferent câte speranțe s-au înălțat spre cer și au ars, prea aproape de soare fiind.

Pala de vânt ce răsfiră covorul ruginiu așternut toamna la picioarele copacilor. Clinchetul cristalin al unui pârâiaș pornit impetuos să se dea de-a dura pe o coamă de munte. Scânteierea șăgalnică a creștetului valurilor în bătaia soarelui care cască somnoros.

Nestematele minuni neschimbate, din negura începuturilor până în vălvătaia sfârșiturilor.

Lectura-vura (XIII)

După lupte seculare care au durat ani și ani, izbânda se întrezărește la orizont. Spațiul cultural românesc a reușit să adauge “Procesul” lui Kafka (în traducerea lui Gellu Naum) în biblioteca de carte electronică. Numele editurii Polirom fie lăudat!

Iar dacă ne încordăm puțin, poate reușim ca în următorii ‘șpe ani să avem și “Castelul” în același format. Doamne ajută la toți românii!

Geambașul gargaragiu

Nu-ți vinde nici măcar o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku, ci doar iluzia că are de vânzare o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. Dar îți promite o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cum nu a mai fost văzută vreodată. Cea mai extraordinară gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku. O gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku pe care nimeni nu o credea posibilă. Și, bineînțeles, măreția fără egal pe care numai o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku ți-o poate aduce.

Vorbește despre o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku cu aerul cu care un profet vorbește despre mântuirea sufletelor. Însă, la fel ca mântuirea, nici o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku nu este pentru oricine. Ci doar pentru cei care cred că există o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku.

Și au în portofel câteva hârtii foșnitoare cu care pot cumpăra o șapcă pe care scrie “o gloabă deșelată aflată pe punctul de a-și da duhul prin seppuku”.

Vorbă de bine? Vorba vine!

Româna e probabil singura limbă din lume unde niște vorbe de bine te trimit la origini atât de adânc, că nu te mai scoate de acolo nici forcepsul din aur masiv al lui Donald J. Trump.

“I-am zis câteva vorbe de bine” este echivalentul mioritic al lunetei de la pușca trăgătorului de elită. Al bisturiului din mâna chirurgului iscusit. Al tacului unui campion mondial la biliard. Vorbele de bine sunt meșteșug curat — pline de fantezie, imagini surprinzătoare și combinații formidabile de stări, trăiri și sentimente.

Arar găsești răutate pură într-o vorbă de bine. De cele mai multe ori, este mai degrabă un soi de artă populară orală, practicată cu zvâc și fervoare, de la mic la mare. Românuța noastră cea de toate zilele face posibilă transformarea sudălmii în vorbă de bine și a jignirii în vorbă de colecție.

Dulce și acră, caldă și tăioasă, mângâietoare și crudă, limba ce-o vorbim prost și o scriem și mai prost ne surâde cu un zâmbet perfect, oximoronic de știrbă.

Celengiuiește-mi logica — dacă poți

Să fim bine înțeleși: limbile încă vorbite pe Pământ (pe TikTok, gen), spre deosebire de limbile moarte (pe tăblițele din Sumer, de par egzamplu) sunt vii. Adică se află într-o permanentă transformare. Îmbogățire. Extindere de sensuri ale cuvintelor deja existente. Formare de noi cuvinte. Acceptare în uz de cuvinte din alte limbi.

Motiv pentru care mă lasă nemuritor și rece împrumuturile din engleză, via limba corporateză. Sau chiar romgleza în sine. Fiecare om românesc este liber să vorbească și să scrie folosind vocabularul cu care crede că se poate face înțeles de audiența căreia i se adresează. (Faptul că uneori/adeseori se înșală amarnic e un alt subiect — și nici să îndrăznești să aduci vorba de diacritice!)

Am totuși o problemă majoră cu lenea. Momentele acelea în care omului românesc îi este prea lene să gândească și se folosește de cuvintele de-a gata ținute permanent pe sub limbă. Iar atunci când nu mai poți să contești utilizarea mecanică a gurii, înseamnă că ai un celengi al organului la care este direct legat organul vorbirii — corect?

Cu vărgare de seamă

Se spune că primul vlah ajuns în Africa n-a fost cel mai șocat de întâlnirea cu girafele, hipopotamii sau leii, ci cu zebrele. “În tărâmurile ălea de peste mări și țări, văzut-am cai negri cu dungi albe, de la urechi și pân’ la copite”, a povestit el la crâșmă obștii adunate în păr să asculte lucruri nemaiauzite despre călătoria consăteanului lor.

Și uite așa, de la caii în dungi până la omul în dungă n-a mai fost decât o trăsătură de condei.

Nimic nimicul nimicuia

Din nimic, m-am trezit cu o întrebare. Nimicul, chiar și așa, nimic fiind, este totuși ceva?

Și aș tinde să cred că răspunsul este da. Pentru că altfel, nu am avea un cuvânt prin care să-l numim.

Clanul Ciorbarilor

“Fie viața cât de rea, tot mai bună-i ciorba mea”. Nu sunt precis ca trenul japonez, dar cred că asta-i dăltuit pe frontispiciul casei fiecărui român.

Rețetele de ciorbă sunt secrete transmise din generație în generație. Pentru că nu se poate să existe familie în GMD (“grădină”, da? — nu peluză!) fără măcar o ciorbă în portofoliu cu efect de “se bat turcii la gura noastră” asupra mesenilor. N-ai o ciorbă bună, nu exiști, oricât te-ai opinti cu sarmaua la deal.

Și cum totul este o amestecătură la noi în bătătură, nici că se putea ceva mai potrivit decât ciorba ca să ne definească blazonul.

Yacht macht frei

Pare o lege a firii că orișice triliardar care a făcut bani pe pământ are nevoie de un penis plutitor pe apă. Fiindcă unde altundeva decât în largul mărilor și oceanelor planetei ți se poate bucura socoteala de nemărginire, nu?

Pe uscat sunt chestii care, vrând-nevrând, îți stau în cale: granițe, interdicții, oameni, legi. Pe apă, sunt doar chestiile pe care le vrei tu și pe care le-ai ales tu. Iar peste toate, ești stăpân absolut.

Dar paradoxu-i că mărimea socotelii este invers proporțională cu libertatea. Echipaj mai numeros, porturi mai puține, slugi mai multe. Doar ca să-ți hrănești iluzia că ești Unicul. Singurul. Celdintâiul.

Vanitate în van într-o vană.

Quidlibet audendi potestas

“Libertatea de a îndrăzni orice” nu a avut bugetele de PR ale lui “ceea ce era de demonstrat”, așa că a rămas la periferia periferiei culturale. Cu toate că vine de la Horațiu — deci teoretic, șanse la o soartă mai bună ar fi fost.

Poate că sunt părtinitor, ținând cont de ale mele îndeletniciri — și pe alocuri obsesii — textuale, dar mi se pare că-s cele mai importante cuvinte spuse vreodată despre artă și artiști. De două mii de ani ne vorbesc despre nemurire.

Dalí, Kafka, Villon? Q.A.P. — Q.E.D.!

Ăla negru, aia neagră

M-am întrebat mereu: de ce un câine negru e în regulă, iar o pisică neagră e piază rea? Pentru că unul ne păzește (ini)mioarele, iar cealaltă ne taie calea? Ori poate fiindcă lătratul la lună e preferabil mieunatului la stele.

Cât despre negru, bată-l vina, a căzut de fraier și în povestea asta. De când lumea și narațiunea, e scos la înaintare ori de câte ori omului i-a dat cu virgulă. Că-i noapte, că-i boală, că-i moarte — hai să dăm vina pe negru. Cred că am fi avut daună totală dacă îngerii erau negri, iar dracii albi.

Dar tot e bine că ne-am fixat totuși pe o chestie: colții-s meserie, ghearele-s nașparlie.

Hai să-ți spun un saltimbanc

Are Mișul nostru naționale un vers în Scrisoarea a III-a care, cu o foarte ușoară modificare, s-ar potrivi mai mult decât perfect acestui mirobolant secol XXI pe care-l străbatem cu o veselie inconștientă.

Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii și nărozii…

Poftim, că ne-am râs strâmb și astăzi.

Kilograme pentru dame

Nu mai sunt chiar ca OZN-urile, așa cum erau pe vremuri, dar tot reprezintă o infimă minoritate femeile care ridică greutăți. Și zic la firul ierbii, nu vorbesc aici de sportivele de performanță. Fierul a rămas într-un fel apanajul testosteronezilor — damele bine tot cu activitățile aerobice în principal.

Mitul că dacă pui mâna pe fier o să ajungi ca Arnold pur și simplu nu vrea să moară din conștiința colectivă. Ceea ce spune mai multe despre influența Hollywood-ului din ultima jumătate de secol decât despre realitate. Fiindcă-i ca și cum ai zice că nu te apuci de alergat, pentru că nu vrei să ajungi la fel de iute ca Usain Bolt.

Realitatea cruntă este că există legiuni nesfârșite de bărbați care au tras ani de zile de fiare — unii au naturel, alții ajutați de diverse substanțe mai mult sau mai puțin legale și letale — și n-au ajuns nici măcar la 10% din caroseria lui Schwarzie. E nevoie de o rară combinație de genetică, disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți fi la nivelul unui bodybuilder de elită. Și e nevoie de suficient de multă disciplină, dedicare și rezistență la durere ca să poți să “construiești” un singur kilogram de mușchi ca muritor de rând.

Cogeamite mit.