Poignant

Iată un cuvânt pe care mi-ar plăcea să-l adoptăm în limba română. O dată, pentru că în limba ce-o pocim așa cum ne vine la gură sau tastatură sunt foarte rare cuvintele cu terminația “-gnant”. DOOM3 zice doar de trei (pregnant, repugnant, stagnant), iar Dexonline mai adaugă încă trei (asignant, consignant, impregnant) la această listă extrem de scurtă. Deloc în cele din urmă, pentru că nu avem un cuvânt care să exprime un abces acut de dor.

Cu alte cuvinte, în loc să spunem și să scriem “sentimentul românesc al ființei”, am putea folosi, mai simplu și mai eficace, “poignant”.

AI: trai pe vătrai

Promisiunea fundamentală a tipilor care ne-au adus pe micile ecrane probabil cel mai de succes rebranding din istorie (model lingvistic mare -> inteligență artificială) este că toți oamenii vor trăi vieți îmbelșugate și fără griji. Vor fi eradicate bolile fără leac de azi. Vor fi create bogății inimaginabile, plumbul va fi transformat în aur, iar oamenii nu vor mai trebui să muncească niciodată. Toți vor avea la dispoziție o armată de roboței — virtuali dar și fizici — care va face orice pentru bunăstarea omului.

Trai pe vătrai, nenică! Singura nelămurire: al cui vătrai?

Mic dejunul campionului

Am fost de când mă știu mai degrabă huhurez decât ciocârlie. Implicit, nici micul dejun nu mi-a dat ghes în mod deosebit. Ani și ani de zile prânzul mi-a ținut loc de mic dejun — iar prânzul nu-l luam niciodată mai devreme de ora 14. Altfel spus, țineam post intermitent încă de dinainte ca acesta să fie numit astfel de influencerii fierți pe bio-hacking.

Dar de ceva mai mult de jumătate de an consum în fiecare dimineață exact același lucru: un terci proteic din cereale integrale, “stropit” cu niște kefir.

Pun aici rețeta acestui terci, pentru că e prea bun (nutrițional vorbind) ca să-l țin doar pentru mine:

• 25g fulgi de ovăz (de preferat fulgi de ovăz încolțit)

• 25g fulgi de secară

• 25g fulgi de hrișcă sau 25g fulgi de mei (alternativ)

• 50g de proteină izolată din zer, fără arome și îndulcitori (forma izolată are mai puține grăsimi și carbohidrați decât proteina concentrată, dar orice proteină din zer e bună, câtă vreme este “curată”)

• o lingură rasă de semințe decorticate de cânepă

• o linguriță cu vârf de cacao naturală (nu alcalinizată)

• o linguriță cu vârf de pudră de acai liofilizat

• o jumătate de linguriță rasă de scorțișoară de Ceylon (neapărat această varietate)

• 150ml de lapte vegetal neîndulcit (dar aici e și o chestiune de preferințe și gust — orice fel de lapte este în regulă)

• o lingură rasă de unt de oleaginoase 100% (iarăși o chestiune de gust — personal prefer untul de migdale, cel de alune de pădure și tahini — singura condiție este să nu aibă nimic altceva adăugat)

Se amestecă toate ingredientele într-un bol până se omogenizează și se lasă peste noapte în frigider. Terciul merge de minune cu 1-2 pahare de kefir (ori lapte bătut, iaurt de băut, sana etc.).

N-am ajuns o ciocârlie de când execut un astfel de mic dejun. Dar îmi pare că am ajuns să cânt ca una atunci când pun mâna pe chitară.

Pompierul deserviciu

Știi ce le lipsește cel mai tare și mai tare oamenilor când apelează la ajutor după ce le-a luat casa foc? Pompierul care să le spună cât de bine va fi după ce totul se va termina.

Mai ales dacă oratorul e chiar persoana care a pus focul.

Rendez-vous cu Luna

Chiar și în vremuri tulburi există raze de lumină. Misiunea Artemis II și-a dat mai întâi întâlnire cu Luna, iar mai apoi i-a dat chiar și târcoale. Și nu s-a mai întâmplat una ca asta din decembrie 1972. Mai bine de o jumătate de secol omenirea a avut lucruri mai importante pe agendă decât explorarea spațiului. De pildă, să inventeze Apple. Ori internetul.

Dar acum, dacă tot s-a terminat cu războiul rece (motorul cursei spațiale din anii ‘60-’70), poate reușim să ținem steagul sus. Deși, cu lupta de crasă în plin avânt, sunt mari emoții.

Lupta de crasă

Pare-mi-se că lupta de clasă din vremea marxism-leninismului și-a luat-o grav peste bot în societatea contemporană. Că în zilele noastre clasa nu mai contează deloc — nici măcar ca echivalență pentru anul de școală. Iar un cont de TikTok e la fel pentru toată lumea, indiferent de culoarea sângelui sau mărimea averii.

În schimb, e în mare vervă concursul global Cine O Face Cel Mai Crasă. Cea Mai Lată. Cea Mai Gogonată.

Și dacă din lupta de clasă de pe vremuri s-a ales praful și pulberea, mi-e că din lupta de crasă de astăzi o să se aleagă praful și pulberea de noi toți.

Celebritate și competență

Internetul și, cireașa de pe tort, rețelele sociale au stricat într-un fel insidios lumea. Ronald Reagan era doar un actor de categoria B minus la Hollywood, iar asta oricum n-a contat decât marginal în cariera lui politică întinsă pe câteva decenii înainte de a deveni al 40-lea Președinte al Statelor Unite. Dar nimeni nu și-ar fi imaginat vreodată că Johnny Carson ar fi putut ocupa o funcție publică doar pentru motivul că apărea la televizor și era celebritatea numărul 1 a Americii. Erau vremuri în care notorietatea nu însemna automat competență în a influența destine și a face istorie la modul cel mai propriu.

Astăzi, oricine are papagal și capătă destulă celebritate, împins de la spate de algoritmii croiți să satisfacă Cele 3 Porunci (Engagement — Like — Share), poate ajunge chiar și Papă.

Veselă, gălăgia

Prefer liniștea. Nu mă plictisesc cu mine însumi. Și nici nu mi-e frică să rămân singur cu un buchețel de gânduri prinse-n cosițe. Poate pentru că sunt unul dintre copii autonomi și independenți ai anilor ‘70 sau poate pentru că am de un tir de vreme obișnuința lui eu și cu mine în fața paginii albe — ori cine știe, poate o combinație între acestea.

Dar câteodată simt nevoia să-mi susure-n timpane clinchet de vorbă, rumoare, râsete, zgomote, cacofonii, gălăgii. De genul celor pe care le poți auzi în locuri publice aglomerate. Muzica numerelor mari, cum ar veni.

Punct, contrapunct.

Că hâr, că măr

Apple a bifat zilele trecute 50 de rotații ale Soarelui în jurul sediului lor din Cupertino. Pentru aproximativ jumătate din acest timp, de pe la începutul anilor 2000, am tot avut produse de-ale lor. iPod chiar în toate variantele pe care le-au scos de-a lungul anilor, de la cel original cu rotiță și ecran monocrom până la ultimul iPod Touch — bașca iPod Hi-Fi, iBook, iMac, MacBook, MacMini, AirPort, iPhone, iPad, AppleTV, Apple Watch, Airpods.

Însă Apple era pe radarul meu încă din anii ‘90, când orice agenție care se respecta avea Macintosh la creație. Dar mi-au intrat cu adevărat pe sub piele cu Think Different, probabil cea mai bună campanie de marketing din istorie. Iar după 16 ani de la lansare, continui să cred că iPhone 4 rămâne cel mai mișto telefon care a existat vreodată.

Că ne place sau nu, influența Apple în ultima jumătate de secol este enormă. Nu știu dacă Apple a făcut lumea mai bună, dar cu siguranță a făcut-o un pic mai frumoasă.

Meserim meserii meseriașe

Fiindcă omul are degetul mare opozabil, iar Overlorzii de Silicon încă nu, au căpătat dintr-o dată importanță și relevanță meseriile care implică lucrul manual. Că doar n-o să vină Overlordul să-ți înlocuiască țeava spartă, să-ți altoiască pomul din curte sau să-ți asomeze godacul pe drumul acestuia spre tobă și fleici.

Pe când, la muncile cu capul, treaba-i clară ca o seară de vară: poți să uiți de ele. Ne-a lovit pe toți AI-zheimerul. De la un bilanț contabil la o aplicație software și până la proiectarea unei nave spațiale, nimic nu este imposibil pentru Overlorzi. Deci ar cam fi cazul să nu ne mai scremem neuronii și să punem mână de la mână să meserim naibii ceva util societății.

O fi chip de cioplit chipuri?

Hambare de habar n-are

Ciupercăriile de ferme de silicon sunt frecție la picior de lemn pe lângă hambarele de ignoranță de pe Pământ. Nevăzută, nebănuită și nesimțită, este în plină desfășurare o luptă teribilă — teribil de asimetrică — între 0 și 1 și zero și zero barat.

Ne-ar prinde bine niște șoareci.

Destul de bunul

De unde până unde succesul fulminant din ultimii 2-3 ani al LLM-urilor pompos denumite “inteligență artificială”? Încât a ajuns să se vorbească despre ele ca având o semnificație cel puțin egală cu o jumătate din aceea a celei de-a doua veniri a lui Hristos? Cu resurse inimaginabile aliniate în spate, cu mirajul unui nou Eldorado, dar și cu milioane de slujbe aflate sub ghilotină?

Teoria mea este că totul se bazează pe faptul că oamenii pot obține de la aceste LLM-uri rezultate destul de bune. Un text, o imagine, un plan, o traducere, o bucată de cod, o analiză de date, o informație — cere și ți se va da. Cere în limbaj uman, cu vorbele tale, și ți se va da ceva ce pare să fie destul de bun (mai ales dacă este dintr-un domeniu despre care n-ai habar). Iar pentru că oamenii obțin ceva destul de bun de la un LLM, li se pare normal să dea acel ceva mai departe, altor oameni, care-l dau altor oameni, care-l dau altor... Și te uită, amice, cum avalanșa-i pe vine.

Dar în ce măsură acceptă oamenii destul de bunul atunci când sunt ei înșiși la primire? Îți imaginezi în viața reală vreo situație în care ai primi propuneri de genul “cumpără acest produs destul de bun”, “te va consulta acest doctor destul de bun”, “folosește acest serviciu destul de bun”, iar tu nu doar că le-ai accepta, dar ți-ai mai spune și că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior? Sau când e vorba de tine, ai vrea tot ce-i mai bun ținând cont de contextul tău particular?

Destul de bun pentru alții, tot ce-i mai bun pentru mine. Unica problemă? Pentru ceilalți și tu ești alții.

Mierla și mierlirea

Doar par din aceeași familie, dar nu sunt rude de sânge. Mierla vine din latină. Mierlirea vine din țigănească.

Trilurile mierlei — acelea pe care le iei drept bucurie pură când le auzi — sunt de fapt marcaj de teritoriu. Masculul nu cântă, ci alungă rivalii și își trasează granițele lumii peste care stăpânește prin acele note lungi și bogate.

Pe când masculul din specia Homo Sapiens de regulă își mierlește adversarii — nu-i așa, Cain?

Mi-ar fi plăcut ca și la om mierlirea să fi fost tril, nu moarte.

Guvidele de oraș

După vorbă, după port, este probabil cel mai răspândit specimen al aglomerărilor urbane din GrăMaiDom-ului. Îl recunoști după câteva semne distinctive: s-a născut cu claxonul în mână chiar dacă nu-i șofer, e oprit în față pe avarii, navighează ca pieton de parcă l-a ouat mă-sa în propriul acvariu, are întotdeauna dreptate și niciodată timp. Trăiește ca o individualitate ce este în bancuri unde totu-i otova și comunică prin torente de vorbe cu idei pe sponci.

Habitatul predilect este reprezentat de sfânta treime a terasei, mallului și bârfei. Se hrănește din certitudinea că astăzi e mult mai nasol decât ieri și că asta-i numai din vina proștilor de care este înconjurat.

Fiind o specie care se înmulțește ca rozătoarele, nu este amenințată decât de implozie.

Angina pectorală

Nu mai țin minte de când n-am mai văzut un grup care să se joace cu atâta plăcere cu forma și conținutul. Și oricum, toate exemplele care-mi vin în minte (The Residents, Buckethead, Sleepytime Gorilla Museum) parcă nu erau țăcănite chiar așa cu totul, încât să pară că vin de pe propria lor planetă cu picățele.

Habar n-am dacă Angine de Poitrine vor rezista, acum că au devenit brusc faimoși. Dar mă bucur că există și că atotcotropitoarea seriozitate este încă moartă-n coteț.

Stupriză!

Nu-i un cuvânt adevărat, drept. Dar musai ar trebui să fie.

Reunește atâtea lucruri care definesc vremurile noastre — stupid, priză, stup, surpriză — încât sunt categoric stupriz că nu există deja.

Cui mă adresez?

Aceasta ar trebui să fie întrebarea primordială de la care să plece orice întreprindere (în sensul larg al cuvântului), indiferent cum se concretizează ea. Și e uluitor cât de rar se întâmplă asta în faza de cristalizare a intenției în ceva palpabil.

Mi s-a luat de câte ori am auzit refrenul cu “produsul nostru se adresează tuturor oamenilor”, în nenumărate limbi și cântat pe nenumărate voci. Serios, chiar tuturor oamenilor? Fiindcă știu exact un singur astfel de exemplu, în toată lumea asta mare: aerul. Și dacă asta ai de oferit, înseamnă că ești Maica Terra însăși.

Altfel, întotdeauna și pentru orice lucru publicul-țintă o să fie o nișă. Mai mare sau mai mică, în funcție de dimensiunea nucleului de oameni cărora le pasă de chestia respectivă suficient cât să sară în apă din barca denumită Status-Quo.

Flexiuni

Unele se fac la sală, celelalte la școală. Deși, în cazul celor din urmă, s-a cam fleșcăit trebușoara de atâta amar de vreme, că am dat-o deja în sarcopenie intelectuală în formă acută — nu mai lipsește mult să ne pierdem echilibrul și să ne frângem gâtul.

Simple amândouă, câtă vreme se învață forma corectă. Și nu se execută după ureche sau după cum îi vine fiecăruia pe chelie. Din fericire, doar pe unele le poți vedea în oglindă — pe celelalte trebuie să le cunoști. Iar la Miorița-n staul, ce se vede a fost mereu infinit mai valoros decât ce este pe dinăuntru.

Așa că flexionăm la marea artă doar ceea ce se poate scoate în față, la poartă.

72 de fire

“Nu am timp să” e probabil cea mai frecventă scuză pentru orice. De la făcut sport până la... nu știu, citit o carte? Învățat ceva nou? Dat un telefon cuiva cu care nu te-ai mai auzit de veacuri?

Și e absolut firesc, pentru că nimeni nu are “timp” — timpul este singurul care se are pe sine însuși. Dar oricine are 20 de minute într-o zi în care absolut toată lumea ține în mână câte un buchețel cu 72 de asemenea fire de timp.

Alene, timpul curgea

Sunt zile care vâjâie ca un tren de mare viteză prin peisaj. După cum sunt zile care se scurg precum untul de arahide la trecerea dintr-un vas într-altul.

Cred că pur și simplu timpul obosește uneori și se mai oprește să-și tragă sufletul pe marginea drumului.