Pomul invizibil

Fiecare dintre noi este un arbore. Cu rădăcini, trunchi, ramuri. Cu frunze. Uneori, cu flori care se transformă în fructe — amare, acre, dulci, hrănitoare, otrăvitoare.

Doar că nu se vede.

Cât comunism mai conține România de azi?

Peste patru ani și ceva mărunțiș se vor împlini patru decenii de la eliberarea României de sub ocupația comunistă. Eliberare făcută de oameni simpli ajunși cu cuțitul la os, într-un context istoric favorabil și plătită cu asupra de măsură în sânge — acesta-i adevărul adevărat, trăit și nu livresc. În ciuda nerușinatelor și nesfârșitelor aberații conspiraționiste, stârnite și întreținute ulterior. Dar și a capturării proaspăt eliberatei Românii de către aceeași protipendadă comunisto-securistă care a ținut-o sub ocupație vreme de 45 de ani.

Aniversarea aceasta îmi aduce aminte de pilda cu Moise și cei 40 de ani petrecuți în deșert, pentru ca din foștii sclavi ai faraonilor egipteni să se nască cei aleși să se bucure de Țara Făgăduinței. Fiindcă ai nevoie de oameni liberi ca să construiești o țară liberă.

Treaba-i că pe vremea lui Moise oamenii trăiau puțin, și 40 de ani erau suficienți ca să se facă schimbul de generații aproape în întregime. Foarte probabil că, atunci când evreii au intrat în Israel, mai era în viață doar o mână de oameni dintre foștii sclavi.

În România lui 2025, chiar și deținătoare a ultimelor locuri la speranța de viață în UE fiind, sunt aproape 1 milion de oameni care au peste 80 de ani. Statistica spune că din cei aproximativ 19 milioane de români care mai sunt prin țară, vreo 11 milioane au trăit o bucată de viață în comunism, iar restul de 8, nici măcar o singură zi. Dar chiar dacă-i scoatem din ecuație pe cei care au prins din comunism doar cei șapte ani de-acasă, după 40 de ani de deșert tot vor rămâne majoritari cei pe care i-a tarat pe viață ocupația comunistă. Foști sclavi personali ai unor neica-nimeni, făcuți faraoni de armatele faronului-călău-al-națiunilor Iosif Vissarionovici Stalin.

Și, dacă o să-mi spui că tot e bine și cu jumătate din populație oameni născuți liberi, o să-ți amintesc respectuos de țâncii de 10-12 ani de astăzi care vorbesc despre și fac socoteli la bani în milioanele leului vechi, deși denominarea monedei românești s-a petrecut cu mult înainte de nașterea lor.

La îndemână n-ar trebui să fie neapărat un îndemn

Fructele de pe ramurile cele mai joase sunt accesibile, conform cercetătorilor britanici, pentru 95,38% dintre oameni. Chiar și pentru copii — ce le lipsește în înălțime față de adulți compensează prin agilitate. Drept urmare, pe aceste fructe bătălia este acerbă, iar competiția, sufocantă.

Dar, așa cum știe orice supraviețuitor ce-și poartă încrustați pe răbojul trupului martorii tăcuți ai tenacității, cele mai bune fructe se găsesc întotdeauna spre vârful pomilor. Pentru că mai mult soare. Și mai mult pârg.

Răsplata e mereu mai mare și mai intensă pentru cei cu o toleranță ridicată la eșec, dispuși să meargă acolo unde este greu, riscant și te poți alege doar cu cicatrici.

Liberțâțe, te iubim!

Ce mai contează niște virgulițe ori niște căciulițe, când ai libertatea să scrii cum vrei? Ce mai contează că e vorba de virgulițe și nu de sedile, care sunt o cu totul altă mâncare (turçească) de pește? Și ce mai contează că niciun vorbitor nativ de română n-ar putea citi repede, din prima și fără poticneli un text ca acesta:

FATA MATA DE MATA FATA PE MATA FATA DE MASA.

Ba libertate, da liberțâțe! Sau, cu alte cuvinte, bă libertate, dă liberțâțe!

Răzlețe glumețe

Sunt un desfrânat. Textual.

Sunt un desfrânat textual.

Limba ca de plastilină

Nu-mi plac academiile, academismele, academicienii. Poate pentru că am avut, de când mă știu, probleme cu autoritatea (pe motiv de figuri paternale — tatăl și bunicul din partea mamei — exagerat de autoritare). Și, pe nesimțite, asta a ajuns să se reflecte inclusiv asupra modului în care folosesc, în scris, limba.

Fiindcă, nu-i așa, limba este un organ elastic și e normal să vrea să se întindă. Să se lungească, să se contorsioneze, să se răsucească. Că nu-i trasă în țiplă, nu-i turnată în fier-beton, nu-i cioplită dintr-un bloc de marmură. Ci este un animal viu. Cu năbădăi, cu chefuri, cu toane.

Calambururi, jocuri de cuvinte, invenții fonetice, morfologice, sintactice ori semantice — nimic nu este interzis și totul este permis. Limba e un teren de joacă unde ne hârjonim în familie, ca niște cățelandrii ținuți prea mult timp în casă.

Lectura-vura (IX)

Din același nobil motiv egoist al manufacturării unui ebook* pentru autoconsum, am recitit de curând Singur pe lume de Hector Malot. Am pornit de la textul ediției a V-a, scoasă de Editura Ion Creangă în 1980 — foarte probabil, aceeași pe care am citit-o în copilărie. Iar la aceasta am ajuns (via anticariatul Târgul Cărții) întrucât, acum niște ani, am cumpărat un exemplar al cărții editat cu furca și tradus pe repede înainte. Așa că, am purces la căutat o ediție mai veche pentru textul sursă al cărții electronice, chiar dacă munca e mai complexă (în principal, din cauză de norme ortografice și de punctuație diferite).

Traducerea cărții apărute în 1980 — deși incomparabil mai bună decât cea contemporană — nu este nici ea fără de reproș (timpurile verbale au rămas o enigmă greu de străpuns chiar și după patru reeditări!). Dar, ceea ce m-a surprins foarte tare, este parfumul arhaic al limbii române ce răzbate din ea. Anda Boldur, traducătoarea, a lucrat la versiunea în românește a romanului cândva în prima jumătate a anilor '60 ai secolului trecut (ediția princeps a apărut prin 1965, parcă). În șase decenii, designul interior s-a schimbat destul de mult în casa limbii române. Nu la modul mutat baia în locul bucătăriei și bucătăria în locul pridvorului, dar suficient cât să sară-n ochi paleta cromatică nouă și tapetul schimbat.

Uite că, chiar și cu pași împleticiți, limba merge mai departe.

*Un fișier PDF nu este un ebook. În fapt, PDF și ebook sunt antonime, nu sinonime.

Pile, Cunoștințe și Relații

Sintagma aceasta, care a încapsulat esența regimului totalitar comunist ce a ținut sub ocupație România aproape o jumătate de veac, este cel puțin la fel de absurdă ca comunismul însuși. (Cacofonia ar trebui să fie normă lexicală obligatorie când se face vorbire despre comunism) Fiindcă-i un sandvici lexical în care toate părțile sunt omonime. Nimic nu este ceea ce se arată a fi. Libertatea este sclavie. Războiul este pace.

1984 al lui Orwell nu a fost roman de ficțiune, ci reportaj documentar.

Cum iei pauză când n-ai nicio zi de pauză

Am mai spus-o: scriu în fiecare zi. De luni până vineri fiindcă asta mi-e meseria și de luni până duminică fiindcă asta mi-e menirea. Nu mă opresc de Crăciun, de Anul Nou sau de Paște, și nici măcar de Ziua Limbii Române. Ori a Constituției.

Bun, și atunci cum rămâne cu “Pauzele lungi și dese / Cheia marilor succese” — așa cum mergea vorba în timpul ocupației comuniste a României (și aflată într-un splendid duet ideologic cu o altă zicere: “Tineret, mândria țării / Spaima avutului obștesc”)? Fiindcă refrenul cu încărcarea de baterii, relaxarea rețelei neuronale, atacarea frontului de lucru cu forțe proaspete răsună bubuitor din toate difuzoarele, nu?

Răspunsul e simplu, dar prezintă multiple aspecte absconse: pauza nu e lipsa scrisului, pauza e însăși scrisul. Momentul magic când pui cuvinte în pagină.

În liniște. Fără grabă. Fără ambiții.

O frază care nu duce spre niciun port cunoscut. Un gând neterminat, care-și caută coada cu clopoței. O imagine pe care o descrii doar pentru că te-a privit adânc în suflet.

Ca o fereastră deschisă către un alt tărâm. Aerul care intră pe acea fereastră este pauza.

Măselele de n-are minte

Faptele necugetate nu se opresc la nicio vârstă. Indiferent de inteligență, educație, școli sau numărul de cărți citite. E un fapt de viață.

Și de aceea denumirea populară pentru molarii trei ar trebui de fapt să fie “măselele de n-are minte”. Nepopulară, la fel ca toate oglinzile care nu deformează — dar nu mai puțin adevărată.

Fotomodel și fotocopie

Diferențele sunt uneori subtile. De multe ori, insesizabile. Poți confunda ușor o copie cu originalul — și invers — mai ales atunci când angrenajul e bine uns, bine întreținut și bine reglat.

Chiar și specialiștii pot cădea victimă mistificărilor de acest soi, darămite profanii fără ochi format.

Dar ai idee cine o să știe absolut întotdeauna care-i modelul și care-i copia? Copia. Copia o să știe mereu că nu-i originalul.

Mina din canar

Toată lumea admiră penajul. Viersul cel dulce. Înfățișarea diafană.

Și, de cele mai multe ori, ce se vede și ce se aude nu are nicio legătură cu ce se zvârcolește pe dinăuntru.

Pe dinăuntru poate fi chiar și o mină antipersonal.

Roșu și negru

Între omul destupat la minte, dar încuiat la suflet, și omul încuiat la minte, dar cu suflet bun — care este de preferat?

Sigur, răspunsul corect e de fiecare dată “depinde”. De context, de miză, de proximitate, de ce ți s-a întâmplat în copilărie ori de cărțile pe care le citești în perioada asta.

Dar hai să fim zmei care ne dăm de trei ori peste cap și ne prefacem că lumea toată-i o ruletă în care bila poate să cadă doar pe roșu sau pe negru.

Suflet? Că-i tare la modă empatia, grija față de aproapele tău și dezvoltarea personală pe toate chakrele care-s acum în trend. Bine, dar fără minte, oricât de bun ar fi sufletul, tot o să dea în niște gropi abisale. Îl compătimește pe agresor, îi plânge de mila escrocului, votează cu inima doar ca să regrete cu portofelul.

Minte? Că inteligența deschide noi frontiere, pune întrebările care trebuie, înțelege mecanisme, sisteme, fenomene. Bine, dar fără suflet, oricât ar fi de ascuțită inteligența, dacă e mormânt când îl vede pe altul căzut la pământ, tot IQ-ul ăla e ca un ciocan fără mâner. Poate lovi, dar nu ține pe nimeni de mână.

Și-atunci, întrebarea de baraj (“ce înălțime are Vidraru?”) poate că nu-i “care este de preferat”, ci “de ce trebuie să alegem între două”? Alegerile în viață nu sunt niciodată atât de dihotomic-binare pe cât încearcă să le prezinte tot felul de pro-Feți-Frumoși.

I do like Mondays

N-om fi noi mulți, dar suntem totuși câțiva ciudați cărora ne plac zilele de luni. De-adevăratelea, nu așa, doar ca să fim contra curentului șlagărizat cu mare succes de The Boomtown Rats (cântec scris, de altfel, în urma unui eveniment tragic, care a inaugurat epoca modernă a unei sinistre specialități americane: atacurile armate din școli).

Dacă-ți plac începuturile — dar mai cu seamă călătoriile care pornesc de la ele — n-are cum să nu-ți placă prima zi a săptămânii. Lunea totul e proaspăt, provocator, promițător.

Și, cum deocamdată nu le avem înfipte în folclor decât pe Sfânta Vineri și pe Sfânta Duminică din cele șapte surori, îmi pare imperios necesară beatificarea Sfintei Mucenice Luni. În oricare zi a săptămânii ar pica asta.

Pufuleți pentru zile ploioase

Îți amăgesc foamea și satisfac nevoia de crănțănit ceva rapid. Iar cum “crocant” egal “muzică” pentru papile, sunt mereu bineveniți. Chiar dacă n-or însemna ei mare lucru — nutrițional vorbind — sunt întotdeauna la îndemână atunci când ai nevoie de ei.

Tot la fel sunt, pentru mine, câteva cărți din copilărie. Departe de a fi “capodopere ale literaturii universale”, ele sunt rezerva mea strategică de pufuleți sufletești: Aventurile lui Huckleberry Finn, Insula misterioasă, Singur pe lume. Mi-au rămas lipite de suflet chiar și la maturitate pentru că din ele, mai mult decât din altele, am învățat despre bine, curaj, ingeniozitate, libertate, camaraderie, bunătate, determinare.

Lumea de azi, așa cum e ea, cu bune și cu rele, a fost creată de cei care au învățat de la Huck, de la Rémi, de la inginerul de căi ferate Cyrus Smith — ori poate de la D'Artagnan, Winnetou, cavalerul Pardaillan, căpitanul Nemo.

Și mă întreb, oare cât de altfel va fi lumea de mâine, creată de cei care au învățat de la Internet, YouTube, Facebook, TikTok?

Spații, respirații

Dacă muzica este spațiul dintre note — cum spunea Debussy — atunci, în aceeași notă, povestea este spațiul dintre cuvinte.

Sigur că ceea ce pui în pagină e esențial — măcar și pentru simplul fapt că dacă nu-i în pagină, nu există. Dar cum pui cuvintele acolo este ceea ce face sau desface povestea.

Dimensiunea unei propoziții, distanțele dintre paragrafe, liniștea dintre dialoguri, pauza dintre scenele de acțiune – toate construiesc. Atmosferă, univers, sens.

Poveștile respiră prin spațiu. Adică trăiesc.

Așteptările, dorințele, planurile

Chiar dacă treaba nu iese mereu exact după modelul pe care-l avem în minte, în suflet ori pe planșetă, chestia asta n-ar trebui să stârnească vreodată frustrări în noi.

Nu de alta, dar întotdeauna — întotdeauna! — ea iese după modelul cuiva. Fie și al zarurilor aruncate de mâna destinului.

Minte-mă frumos cu urâtul

Fiindcă s-a deschis balul, ghenele orașului au început să emane aromele specifice sezonului pepenilor. Izuri pestilențiale care-mi amintesc — prin nu știu ce asocieri stranii — de flatulențele filtrate prin izmana existențialismelor din ciclul “eu am doctoratul luat la școala vieții”.

“Școala vieții” îmi pare găselnița supremă în materie de autoerotism al eului. (Oare și gâștele, în mintea lor de ouătoare palmipede, se înfoaie-n pene că au școala apei?) O minciună spumos de urâtă, care susține că și fără exercițiu cognitiv continuu, fără efortul permanent de a ne cunoaște pe noi înșine, fără determinarea constantă în a ne depăși condiția și condițiile — ba chiar, de ce nu, fără carte — putem ajunge la înțelepciune. Prin simplul fapt că, asemeni amibelor, existăm.

Și nu, nu-i vorba să ne închinăm cu două mâini și un picior la moaștele Sfintei Diplome. E vorba că între școală și învățătură nu există un semn de egal. Viața, pentru cine dorește și poftește, este un perpetuum mobile în materie de învățare. De aceea, nici măcar un supercentenar n-ar putea spune cu mâna pe certificatul de naștere că are școala vieții. Pentru că, dincolo de firul său de nisip, viața o să continue. Eoni după eoni.

Oneroase păsărele pe la cuiburi se adună

Acum câțiva ani, venită de niciunde și chemată de nimeni, s-a aciuat o pereche de porumbei într-un colț ferit al casei, aflat sub o streașină. Între timp, s-au făcut patru perechi, care nu se mai dau duse.

Îmi par o metaforă perfectă pentru gândurile aparent nevinovate care puiesc în capetele noastre. Și se transformă pe nebăgatelea de seamă în balast — sau de-a dreptul în arme auto-distructive.

Spui prezent. Faci ce-i de făcut. Pui punct.

Iar mâine o iei de la capăt.

Ăsta-i tot secretul.

De fapt, e chiar Taina Cea Mare.