Postul, rostul și prisosul

Am experimentat timp de mai bine de un deceniu cu postul negru. Aer, apă și atât. Cele mai lungi au ținut 21 de zile, dar durata obișnuită era de 10. Le programam după ieșirea din iarnă, ca un soi de reset pentru organism. Am renunțat la ele doar pentru că deveniseră extrem de costisitoare din punct de vedere al masei musculare. Și, cu cât strângi mai multe amintiri în tolbă, cu atât mai important devine fiecare gram de mușchi. Greu de păstrat. Încă și mai greu de pus la loc.

Fiindcă altfel, n-am avut nicio altă neplăcere. Cam din a treia zi uiți oricum de foame. Iar claritatea mentală pe care o capeți după ce creierul trece de pe consumul de glucoză pe cel de cetoni e fără de egal.

Mi-ar plăcea să pot ține posturi negre cu scrisul. Dar ce ar putea să însemne asta, oare?

Să folosești numai verbe?

Să scrii dintr-o frază doar semnele de punctuație?

Să nu pui în pagină nimic altceva decât idei în formă brută?

Sau poate că postul negru când vine vorba de scris nu e despre ce nu scrii.

Ci despre ce lași în spate atunci când scrii.

Valea Siliciului

Niciodată în istoria umanității nu s-a acumulat atât de multă putere în mâinile unui număr atât de mic de oameni care controlează destinele unui număr atât de mare de semeni. Ceea ce este generic denumit Silicon Valley — pentru că nu chiar toți sunt (sau vin) din California — a devenit simbolul unei oligarhii formate din oligarhi ai oligarhilor pe care niciun sistem democratic din lume nu o mai poate controla. Iar cu noua inginerie socială — “Inteligență Artificială” — care mișună nestingherită prin toate cotloanele omenirii, s-a închis complet cercul.

Și mă-ntreb retoric dacă nu cumva este deja prea târziu să mai spunem “Valea Siliciului, valea!”

Crocodilu’ d-undi veni?

Cel mai bun text al meu de proză scurtă a pornit de la o imagine. Care mi-a săgetat prin minte pe neașteptate: un bărbat râzând în hohote homerice în noapte, în curtea casei, în timp ce afară plouă de rupe pământul.

Personajul care mă fascinează și astăzi, după mai bine de 15 ani, este o cadână apărută în cadrul ușii unui apartament de bloc comunist în timp ce scriam despre cu totul altceva. Cadână care nu spune niciun cuvânt în scena respectivă din roman.

Sunt doar două exemple dintr-un șir nesfârșit de astfel de întâmplări. În engleză există un cuvânt pentru acestea — serendipity — care nu are un echivalent în limba română. Eu le denumesc “crocodilii”. Pentru că dilelile crocante o merită din plin.

Iar concluzia firească este că dacă crocodilul trece strada, înseamnă că un crocodil trebuia neapărat să traverseze în partea cealaltă.

Canalul de literatură, literatura de canal

Există imaginea aceasta romantică în mentalul colectiv — doamne, ce mi-ar fi plăcut o trupă cu numele Metal Collective! — a scriitorului ca demiurg. Ca meșter făurar. Un soi de Hefaistos care inginerește în atelier povești în loc de fulgere pentru Zeus.

Când, cel mai adesea, scriitorul e un fel de canal prin care ajung în pagină — și în lume — poveștile înmugurite în el.

Nimic nu e cu adevărat creat din nimic. Toate trăirile, toate simțirile, dar și toate citirile noastre se strâng undeva, în adâncuri de eu. Într-un compost interior care fermentează neștiut și în tăcere. Ani după ani. Până când, într-o bună zi, începe să se audă un soi de foșnet. Un freamăt. Un murmur.

Povestea se cere afară.

Dacă ești atent și cu sufletul ciulit, îi faci loc să treacă. Nu o controlezi, nu o determini. Doar o canalizezi. Așa cum poți și așa cum știi tu mai bine. Cu sculele pe care le ai la îndemână — un condei, o tastatură, un set de obsesii.

Scrierea de povești nu-i motiv de statuie. E motiv de smerenie.

Mintea cititorului cea de pe urmă

Dintre toate artele, literatura este de departe cea mai complexă. E singura în stare să antreneze toate cele 5 simțuri ale omului — ba chiar să se joace uneori de-a v-ați ascunselea și cu cel de-al 6-lea.

Și apropo de asta, n-o să trag acum spuza pe turta condeierului și a măiestrei sale măiestrii, ci mă voi înclina în fața Cititorului. Fiindcă e nevoie de o anumită minte și de un anumit antrenament în folosirea acesteia pentru ca o bucată de ficțiune să se transforme într-un ceva foarte palpabil și foarte real.

Sunt sigur că știi și tu, așa cum cunosc și eu, oameni care “nu citesc cărți de ficțiune”. Și e absolut în regulă — cât de plicticos ar fi totul dacă am avea curcubee în nuanțe de gri? Dar cititorul de care vorbesc nu doar că o face, ci este chiar un fel de “rescriitor” al poveștii pe care condeierul a adus-o în pagină. Ca să-l parafrazez pe Arghezi, “Din litere, cuvinte și ogoi / Iscat-am frumuseți și povești noi”. Iar toată această (re)creare se petrece doar în mintea lui, a cititorului.

Citim poveștile pe care știm și putem să ni le rescriem. Ne plac poveștile pe care știm și putem să ni le rescriem — ne sunt indiferente celelalte. “Nu e genul meu de poveste” este mult mai aproape de adevărul adevărat decât “e o poveste proastă”.

Abțibilduri pentru suflete zgribulite

De ce ar fi doar frigiderele îmbrăcate în abțibilduri? Pentru că uite, sunt oameni care pot aduce un strop de culoare în ziua altora fără ca măcar să-și dea seama. O boare de zâmbet, o privire caldă, un gest mărunt care nu schimbă lumea, dar face balanța să tremure spre lumină.

Unii le-ar zice politețuri. Alții, slăbiciuni. Dar de fapt sunt ca niște abțibilduri invizibile pentru suflete. O formă de bunătate discretă care nu cere nimic în schimb. Pur și simplu se aplică în locul unde trebuie.

Și nu cred că e nevoie nici de vreun talent special și nici de sesiuni cu vreun guru în dezvoltare personală ca să putem lipi câte un mic abțibild pe sufletele celor din jur. Nu de alta, dar s-ar putea ca într-o zi să ne trezim cu sufletul zgribulit și să nu ne amintim decât de-un abțibild primit pe furiș.

Neconflictual vorbind despre conflict

Miezul oricărei povești este un conflict. Între personaje, într-un personaj sau o combinație între cele două. Și unul dintre cele mai fertile conflicte care fecundează poveștile este cel între ce îmi doresc și ce am nevoie.

Conflictul între personaje

Protagonistul și Antagonistul, fiecare cu dorințele și nevoile proprii, în coliziune frontală. Ce vrea unul e incompatibil cu ce are nevoie celălalt. Iar tensiunea nu vine doar din ce fac — ori ce-și fac unul altuia — ci din ce sunt dispuși să sacrifice pentru ce-și doresc. Când dorința unuia devine pericolul celuilalt, conflictul duduie din toți cilindrii.

Conflictul intern

Personajul vrea glorie. Dar are nevoie de iertare. Vrea dreptate. Dar are nevoie de iubire. Conflictul dintre dorință și nevoie e motorul care duce personajul pe aripile zefirului (ori tornadei) poveștii. Dacă personajul nu are în el această luptă între “ce cred eu că-mi doresc” și “de ce am eu cu adevărat nevoie”, e tot atât de viu ca o rocă marțiană.

Și subtextul în poveștile bune este că mai întotdeauna nici personajele nu știu care-i care. Ce-și doresc pare să fie ce au nevoie — și invers. Iar dacă-s norocoase — nu toate personajele sunt — află pe parcurs de ce au nevoie cu adevărat.

Conflictele acestea dintre “ce îmi doresc” și “ce am nevoie” nu cresc ca buruienile — se cultivă. Și în trusa de scule a meșteșugarului există câteva tehnici narative utile.

1. Declarația de intenție

Chiar dacă nu e mereu 100% adevărată sau completă, îți poți pune personajul să spună ritos ce-și dorește. Nu contează dacă cititorul îl crede sau nu, important este să-i inciți curiozitatea. Bineînțeles, curiozitatea nu poate fi stârnită și întreținută în cititor decât de un personaj de care să-i pese — dar acesta-i un cu totul alt subiect.

2. Contrapunctul acțiunii

Fă-ți personajul să acționeze în sensul dorinței. Dar ai grijă ca efectele acțiunii să-i arate că nevoia reală este din alt film. Vrea succes, dar tot ce atinge se transformă în singurătate. Vrea răzbunare, dar cade în abisul vinovăției.

3. Oglinda

Creează o simetrie inversă cu antagonistul, care vrea același lucru, dar pentru un alt motiv. Ori are acea nevoie autentică pe care protagonistul o ignoră — sau de care nu este conștient încă.

4. Masca

Nevoia adevărată a personajului trebuie să rămână o vreme ascunsă. E ceea ce-l face uman. Iar apoi, când masca crapă, bine ar fi să-l doară. Nu din sadism, ci pentru greutate.

5. Imposibila alegere

Momentul de tensiune maximă e întotdeauna o bifurcație. Un drum duce către ce crede personajul că-și dorește. Celălalt, către ce are cu adevărat nevoie. Ambele cer un sacrificiu — diferit în ceea ce privește consecințele, dar nu mai puțin dificil.

În ce punct nimerește la final personajul depinde în întregime de poveste. Poate ajunge mai jos decât punctul de plecare. Ori mai sus. Sau chiar în același punct, dar cu o perspectivă nouă asupra lumii și vieții. Și asta-i valabil nu doar pentru personajele principale, ci mai ales pentru capetele de afiș ale poveștii — antagonistul și protagonistul.

Iar acum, conflictual vorbind: conflictul este cel ce face povestea — nu intriga, nu personajele, nu scriitorul.

Dobitocrația

Marea Pandemie din 2020-2022 a luat mult mai mult decât zeci de milioane de vieți în întreaga lume. A luat mințile câtorva miliarde de pământeni. Și a scos la suprafață mâlul gros de dobitocie crasă acumulat în cei 6.000 de ani și ceva (conform unor opinii avizate) de când Creația Supremă mișună pe Terra.

Adevărul a devenit opțional, știința – un complot malefic, iar bunul-simț – un lux rizibil. Granițele dintre fapt și opinie s-au topit ca banchiza polară în vremea încălzirii globale care nici măcar nu există (iar dacă există, e perfect naturală și organică). Tot ce era ieri teorie a conspirației sau teorie marginală astăzi devine politică de stat. Realitatea nu mai contează. Doar percepția.

Iar explicația este la îndemâna oricui a mai păstrat o pereche de neuroni funcționali: oamenii aduși în poziții cheie prin vot popular reprezintă doar vârful aisbergului. Sub ei, în adâncurile tulburi ale societății, se află cei care aleg.

Cei care aleg...

Între un specialist cu decenii de muncă în spate și o făptură de pe TikTok care-ți explică de ce Soarele se învârte în jurul Pământului și de ce apa neîncepută conține informație din vremea când Duhul lui Dumnezeu rătăcea prin lume, mare parte din public alege făptura. E mai simpatică, mai vocală și, în mod tragic, pare mai sinceră. Că dobitocia e mereu autentică și vorbește “pe vocea poporului”. Te cucerește cu încrederea absolută cu care-ți livrează tâmpenia.

Aceasta de fapt este și marea victorie a dobitocrației care lunecă astăzi prin lume cu același aplomb cu care luneca Titanicul prin apele înghețate ale Atlanticului de Nord. A mutat decisiv centrul de greutate al credibilității dinspre competență spre încredere. Nu mai contează cine ești și ce știi — contează doar cât de sigur ești că ai dreptate.

Dar fiindcă sunt un optimist incurabil, nu pot să închei decât prin a saluta fericita coincidență că imediat după pandemie au apărut LLM-urile generatoare de conținut, cărora oamenii au ajuns să le delege — pe motiv de “Artificial Intelligence”, nu oricum — și bruma de minte rămasă. Aleluia!

Din lumea celor care ne cuvântă

N-am percutat acum vreo 20 de ani la proaspăt lansatele (pe atunci) podcasturi. Din același motiv pentru care nu consum cărți audio: am nevoie să citesc cuvinte. Ce-mi intră pe o ureche ricoșează imediat din timpanul aceleiași urechi, nici măcar nu mai ajunge să iasă pe cealaltă. Muzică da, text ba. Paradoxal, într-un fel, ținând cont că în copilărie și adolescență, teatrul radiofonic din timpul ocupației comuniste a României mi-a fost tovarăș de nădejde.

Dar nu m-a surprins câtuși de puțin popularitatea în creștere exponențială a acestui format din ultimii 5-6 ani. Trăim în epoca Vorbirii. Nu a comunicării, nu a conversației, ci a rostogolirii vorbelor.

Vorbele nu costă nimic. De aceea se și dau la liber, cu toptanul. De unde și apariția puzderiei de cuvântători fără număr. Care nu vorbesc cu noi, ci pentru noi. Care nu vorbesc ca să asculte, ci să se asculte. Care nu vorbesc ca să spună, ci ca să nu tacă. Fiindcă tăcerea e suspectă. E inamicul public numărul unu. Cum, nu ai un podcast, stimabile? Dar ce intenții necurate ascunzi, mă rog frumos?

Sunt foarte puține lucruri mai pline și mai rotunde pe lume decât să taci împreună cu altcineva.

Traumele noastre toate, se vor alina vreodată?

Pe lângă impozite și moarte, mai există totuși ceva la fel de sigur: trauma. De la naștere până în mormânt, fiecare dintre noi ne ducem pe picioare — mai bine sau mai puțin bine — propria colecție cu care ne-a blagoslovit viața.

Nu-s psihiatru și nici psiholog, deci n-o să dau cu mucii în fasole. Dar ca scriitor cu felurite idei — idiot, într-un cuvânt — mi-am imaginat că ar fi fost într-un mare fel dacă omul era înzestrat din fabricație cu o formă explicit vizibilă a traumelor. Genul mărgelelor de la gât ale curcanilor.

Ne-ar fi fost mai simplu dacă am fi putut vedea că la stimulul cutare ni se umflă cutărică mărgică. Am fi putut săpa mai cu spor după cauza traumei, dacă mecanismul de reacție ar fi fost la lumină. Sau am fi folosit mărgelele pe post de armă psihofizică. Am fi descoperit mult mai ușor butoanele celorlalți — iar ceilalți, pe ale noastre.

Ori cine știe, poate am fi reușit să ne vindecăm împreună. Fiecare dintre noi este despărțit de ceilalți prin galaxii în ceea ce privește reacția la traumă. Dar, în același timp, există ceva care străbate aceste galaxii cu o viteză mult mai mare decât a luminii: vulnerabilitatea.

Poate.

Unu și cu unu face mereu tot unu

David Ogilvy, o legendă în copy și headline a publicității, avea o vorbă: “consumatorul nu e un idiot, e nevastă-ta.” În ideea că, dacă vrei să scrii reclame care să aibă rezultate, nu poți trata publicul ca pe o masă de oameni generică și amorfă, gata să înghită fără discernământ orice i se bagă sub nas.

Iar pe ogorul literar e cam la fel — fix aproximativ, cum ar veni. Scrii pentru o anume persoană, în carne și oase, nu pentru o entitate abstractă de genul “cititorii”. Persoana cu pricina poți fi chiar tu, cel ce mânuiește condeiul. Poate fi altcineva, cu care ai anumite afinități culturale sau în care ai deplină încredere (măcar literar vorbind). Poate fi muza ta, dacă scrii pentru cineva arhi extra super important din viața-ți. Și da, “cineva” poate fi chiar persoana cu care împarți rata de la casă și, eventual, hârtia de la Starea Civilă.

Indiferent că ai milioane de cititori sau doar 10, scrii întotdeauna doar pentru unul singur.

România maidanezului bălțat

Cei mai mulți dintre noi, cel mai adesea, răspundem cu țâfnă atunci când România este denumită “o țară balcanică”. Suntem o țară din Europa Centrală, o țară din Europa de Sud-Est sau cel mult o combinație între aceste două zone geografice, însă nici vorbă să fim din Balcani. Noi n-avem de-a face cu “butoiul de pulbere al Europei” nici în clin, nici în mânecă.

Geografia o fi ea discutabilă (Gulf of America, anyone?), dar cu genetica e greu să te bați parte-n parte. Fiindcă ADN-ul nostru nu de la Râm se trage, ci de la Belgrad. Sofia. Sarajevo. Zagreb. Prin venele noastre curge năvalnic sânge balcanic.

Cercetările din ultimii 10-15 ani arată fără tăgadă că românii sunt din Balcani până în măduva genelor. Oricât ne-am da noi “insulă a latinității într-o mare slavă”, avem moșteniri genetice comune cu Serbia, Bulgaria, Croația, Bosnia.

România e o corcitură de gene, culturi, contradicții. Și dacă nu avem puritatea mitologică a vreunei rase ariane, avem cu siguranță avantajul sintezei. Fiindcă din mixaje se naște forța și rezistența. Umorul nostru e balcanic. Neîncrederea e balcanică. Încrengătura dintre stat și interese personale e balcanică. Dar la fel sunt și improvizația, creativitatea, reziliența. Metișii balcanici ca noi au supraviețuirea dăltuită în ADN.

Ca român verde, m-aș uita chiorâș la oricine vine și spune că neamul, că tradiția din străbuni, că străinii. Sunt șanse mari ca neamul, străbunii și străinii să fie același lucru. Adică tot noi.

A venit toamna, etichetează-mi inima cu ceva

Omenirea pare să fi intrat în toamna scurtăturilor. Totul trebuie să fie instant, convenabil, facil. Iar individul, prins la mijloc între prea multe opțiuni și prea puțin timp, a devenit o mașină de pus etichete la foc automat. Sexo-marxist. Vaxer. Soroșist. Putinist. Leftist. Maga. Tragem denumiri de genul ăsta pe nări ca pe moartea albă — și-apoi tot noi o să ne mirăm bovin că n-a mai rămas nimic și nimeni în picioare.

Eticheta e scurtătura perfectă. Nu trebuie să înțelegi. Nu trebuie să asculți. Arunci cu eticheta și-ai terminat treaba. Te-ai încadrat. Ai semnalizat.

Parte din vină e la marketing. Am învățat de la branduri că, dacă vrei să rămâi în mintea publicului, ai nevoie de ceva scurt, clar și recognoscibil. Eticheta funcționează la fel. E un brand pentru idei, oameni, tabere. Are poziționare, are trăsături, are promisiuni. Și, la fel ca orice brand reușit, vine cu bonusul cel mai cel: nu mai trebuie să decizi. Nu-ți mai bați capul cu detalii sau nuanțe — știi exact la ce să te aștepți. E Coke, e Nike, e Woke. Keep walking spre următoarea etichetă.

Dar când totul e etichetat, ce rost mai are căpița de fân de pe umeri? Ce sens mai au întrebările? Cum adică “spirit critic”? Și uite așa — treptant-treptant, vorba baladei — creierul refuză să mai gândească. Fiindcă n-are când, n-are chef, n-are pentru ce. Închide prăvălia și lasă agățată de clanța de la ușă anunțul cu “Sunt în pauza de mă-sa”. Devine un fel de marmeladă. Bună de întins cu șpaclul pe pereți la roșu și de mângâiat algoritmic cu conținut “cum îți place ție”.

Și de-aici vine nașparleala aia care a luat locul întâi la concursul Mi-s Nasoală. Când vezi lumea doar în etichete, nu mai vezi nimic în spatele lor. Nu tu ființe, nu tu idei, nu tu semeni. Doar ambalaje, categorii, “ăia”. Și cum etichetele vin la pachet cu reguli — cine e cu cine, cine e împotriva cui, cine trebuie lins și cine linșat — e doar o chestiune de timp până la tribalism. Și de la conversație la conflict. Și de la ființă umană la jidan.

Oamenii nu-s conserve. N-au nevoie de etichetă cu termen de valabilitate, conținut de E-uri și sugestii de prezentare.

Textul cu contextul

Nu există idei greșite, există doar contexte date dracului. De nepotrivite.

Asta e o idee mișto. Aia e o idee tâmpită. Ailaltă e o idee de geniu. Vorbele goale răsună cel mai tare — totul se tranșează rapid, ca pe tejgheaua măcelarului, cu barda. Doar că na, o idee nu-i ca o carcasă ce-și așteaptă mușterii. O idee e mai degrabă ca o cheie. Perfectă, dar numai pentru ușa potrivită.

Contextul e craiul care-l trimite pe Harap Alb la Împăratul Verde.

Dacă stai un pic și te uiți înapoi (iar în retrospectivă absolut toți suntem niște genii de talia lui Leonardo da Vinci la pătrat, nu?), o să vezi cât de multe idei “proaste” au fost doar premature. Ori înțelese greșit. Ori azvârlite într-un public nepregătit. Ori lansate de la o altitudine atât de mare, încât păreau o supernovă ireală care arde totul în jur.

Și invers: câte idei “revoluționare” s-au fâsâit imediat ce-au fost scoase la aer. Moarte de la primul contact cu realitatea. Solide ca apa la punctul de fierbere.

Uite contextul, nu e contextul.

Dar ar trebui să știm și noi.

Ilumânări

Ideile nu vin ca o lumină în timp ce șontâcăi pe drumul spre Damasc. Ori ca o revelație adusă de un cor de heruvimi cântând la harpă. Și nici măcar ca un bec care se aprinde brusc deasupra capului, ca-n desene animate. Ci, aproape întotdeauna, ca o luminiță tremurândă. Timidă. Plăpândă. Gingașă.

Flăcăruici care abia se țin să nu se destrame. Pornite cel mai adesea din nimic: un cuvânt auzit, o imagine surprinsă cu colțul ochiului, o stare. Și care tot dintr-un nimic pot fi stinse. Un ton nepotrivit. Un gest. Un comentariu aiurea. O neatenție. O grabă. Un „nț!” pe care ți l-ai spus în gând.

La muncile cu condeiul, poate mai mult ca în alte domenii, ideile sunt și mai rușinoase, nesigure și stângace. Chiar de-s adevărate bunăciuni, arată mereu precum Cenușăreasa în casa mașterei. Dar dacă le lași să prindă curaj, dacă ai grijă să le ferești de curenți și de curentați, vor căpăta puteri. Vor crește în intensitate. Vor arde cu flacără tot mai puternică.

Și vor putea lumina o pagină. Uneori, o carte. Arareori, o lume.

Sfatul impopular

Mă lasă rece toate trebuiesăurile izvodite din guri — sau condeie — degrabă vărsătorii de sfaturi nesolicitate. Am văzut oameni care spun cu o seninătate demnă de o cauză mai bună că dacă n-ai făcut școala X ori cursurile Y, n-ai cum să... Că dacă n-ai publicat la o editură cu ștaif, nu poți să... Că dacă nu te știe lumea, nu ești... Și mă întreb: ce caută toate batalioanele astea de bodyguarzi la poarta literaturii? Cine a chemat toți nechemații? Cine le-a dat codul de la intrare?

De parcă ar exista un set de rețete brevetate la OSIM fără de care nu se poate. Ori un drum bătătorit pe care, dacă nu defilezi în pas de marș, ratezi submarinul creației literare și te mănâncă șacalii lipsei de talent.

Scrisul nu e mobilă de la IKEA. E viață. Iar viața nu are nevoie de viză de la sfatul popular ca să o trăiești. Așa că ascultă-ți vocea, nu vocile.

Lumea și așa e sufocată de clone din plastic.

Biblioteca de urgență

În caz de apocalipsă, Kindle-ul meu ar deveni un soi de arcă de cuvinte. Ce mi-ar plăcea sa am în el, dacă tot ce mi-ar rămâne pe lume de citit ar fi ce se află deja în memoria lui internă? (Bineînțeles, în afară de cărțile mele. :))

Un veac de singurătate - Gabriel García Márquez

Să ucizi o pasăre cântătoare - Harper Lee

Basme - Wilhelm Hauff

Aventurile lui Huckleberry Finn - Mark Twain

Dune - Frank Herbert

Castelul - Franz Kafka

Lupul de stepă - Herman Hesse

Insula misterioasă - Jules Verne

Conjurația imbecililor - J.K. Toole

Integrala operelor - A.P. Cehov,

Integrala operelor - I.L. Caragiale

Poezii - Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Nichita Stănescu, George Topârceanu

Și nu, aceasta nu este o listă.

Acesta este un manifest de zbor.

Joacă-te cu mintea mea

Cu mintea mea cea de pe urmă.

De pe urma lăsată de condei.

Condeiul zugrăvitor de poveste.

Scrie cuvinte ce zgârie. Scrie cuvinte ce mângâie.

Scrie minciuni ce par adevăruri. Scrie adevăruri ce par plăsmuite.

Scrie să uit ce e real. Scrie să îmi amintesc ce e imaginar.

Nu mă cruța.

Nu mă plictisi.

Nu mă lăsa.

Joacă-te cu mintea mea.

Mărimea nu pontează

Poate sună a egolatrie, dar nu-i câtuși de puțin: nu te poți mândri cu ce nu ți se datorează cap-coadă. Poți încerca un buchet enorm de sentimente – bucurie, mulțumire, recunoștință etc. – dar nu mândrie.

Și nu mă gândesc la aberații colectivist-pășuniste — “mândru că sunt român”, “mândru că sunt dreptaci”, “mândru că merg pe două picioare” ș.a.m.d. Ci la motive foarte personale. Nu poți fi mândru că al tău copil a făcut caca a luat premiul întâi — copilul tău nu ești tu, e meritul lui și mândria nu poate fi decât a lui. Nu poți fi mândru că un necunoscut cu care ai în comun doar cetățenia a câștigat medalia de aur la olimpiadă. Nu poți fi mândru că echipa ta de suflet a câștigat Liga Campionilor.

Iar dacă te agăți de motivele de mândrie ale celor din jur, poate e momentul să pui mâna pe târnăcop, ca să sapi după ale tale. Cu puțină strădanie, întotdeauna le vei găsi. Totul e să nu le compari cu ale altora.

Sunt ale tale, deci sunt de dimensiunea perfectă.

Unnatural Born Writers

Nu te naști scriitor. Ești scriitor. Nu te face altcineva. N-o să-ți dea nimeni o patalama prin care să fie statuat oficial că gata, din acest moment ai dreptul legal să conduci condeiul pe dalbe pagini.

E irelevant dacă ai publicat — sau câte cărți — ce zice critica, ce spun cititorii sau amicii cu care ieși la o bere și-un fum. Dacă scrii cât di Lampedusa ori dacă scrii cât Simenon. Dacă scrii într-o sub-nișă a unei sub-nișe a unei nișe sau scrii romane de dragoste.

Ești scriitor pentru că ai ghimpele acela înfipt în carne. Adânc. Până în măduva eului.