Pilula minune, butonul magic și glonțul de argint

Tind să cred că nu doar inteligența este constantă pe Pământ, ci și capacitatea de gândire critică. Greu de explicat în alt mod numărul în continuă creștere al fraierilor. În condițiile în care știm de vânzătorii de ulei de șarpe încă de la răsăritul civilizației umane.

Pe măsură ce, în ultima jumătate de secol, miliarde de oameni au ieșit din sărăcia lucie în care trăiau, legiuni nesfârșite au îngroșat rândul celor ahtiați după Sfântul Graal al soluțiilor-miracol care promit marea cu sarea. Pilula minune care îți oferă dintr-un hap aceleași beneficii ca o sesiune de antrenament. Butonul magic care rezolvă în locul tău o problemă. Glonțul de argint care ucide elegant și definitiv fiara.

Când realitatea prozaică este că nimic nu există fără efort, consecvență și muncă persistentă. Iar excepția de la această axiomă se numește "accident fericit" pentru un motiv extrem de precis.

Aoleo, dar cine v-a lucrat aici?

Este posibil ca, în viitorul nu foarte îndepărtat, unele meserii creative să intre în zodia artizanatului. Asfel încât o fotografie făcută manual, un cântec compus și înregistrat prin metode de secol XX, o carte scrisă de un om în carne și oase (în variantă organică, fără îmbunătățiri) vor ajunge să aibă prețuri premium. Cum sunt de pildă astăzi costumele croite pe măsură sau pantofii lucrați manual.

Desigur, sub rezerva că omenirea va mai fi capabilă să consume conținut în acel viitor nu foarte îndepărtat.

Opusul unei idei proaste poate fi tot o idee proastă

Ai observat și tu, nu mă îndoiesc, epidemia de folosire a telefonului mobil în spațiul public cu sunetul bubuind din difuzoare. Fie că sunt convorbiri telefonice la care devenim cu toții participanți involuntari, vreun hit muzical, mema aia de face valuri pe interneții planetari, ultimele libații închinate spiritului uman de pe TikTok ori chiar vreun film - sunetele digitale au devenit parte obișnuită din peisajul cotidian.

Și am stat să mă gândesc, pentru că în același timp și în același spațiu public tot mai mulți oameni poartă căști (multe cu anulare de zgomot, sunt convins): dar dacă fenomenul sunetului din difuzoare este un efect tocmai al purtatului de căști? În ideea că dacă n-ai căști, înseamnă că nici nu te deranjează ce se aude în jurul tău.

Genul de situație de fapt unde nu e clar dacă vorbim de efectul unei cauze sau de cauza unui efect.

Lectura-vura (III)

Am citit pe sărite, fără vreo logică anume, Salvador Dalí, Jurnalul unui geniu. O metodă foarte daliană, de altfel, și totodată un soi de omagiu adus unuia din pictorii mei favoriți din toate timpurile (alături de van Gogh, Vermeer și Klimt).

Cartea nu conține atât un jurnal, cât mai cu seamă un geniu. Sau măcar niște fărâme - pentru că deși avea categoric condei, geniul lui Dalí s-a manifestat îndeobște prin penelul său.

Și dacă ramuri bat în geam?

Un termen recent care a început să fie folosit apropo de crearea de conținut este AI slop. O sintagmă peiorativă ("lături AI") ce desemnează conținutul dubios al “AI”-urilor generative care a început să inunde în special mediul online: text, imagine, audio, video. Și despre cum această grafomanie (stricto sensu, dar și lato sensu) la puterea infinit ne va îngropa sub tone de conținut.

Dar poate că temerea legată de AI slop este nejustificată. Nejustificată în sensul că este greșit orientată. Dacă problema în mod real a anilor care urmează va fi că oamenii vor consuma tot mai puțin conținut, de orice fel?

Și nu pentru că acesta va fi copleșitor de mult cantitativ, ci pentru că următorul pas pe scara evoluției umane este stadiul de primată.

Capra vecinului și gâsca neamului

Ca demni urmași ai celor mai drepți și mai viteji dintre traci, ne păstrăm prioritățile în viață aranjate mereu la o justă scală de valori. Capra vecinului trebuie să crape, în timp ce gâsca neamului musai că face doar ouă de aur.

N-am nimic cu gâsca - în afară de a-i ura spor la ouat. Dar aș avea un micuț comentariu apropo de cornută: dacă nu e a ta și-n plus, ție nu doar că nu-ți plac caprele, dar nici n-ai avea ce să faci cu una chiar dacă ți-ar pica din cer, păi nu mai bine îți vezi de treaba ta, fără să scrâșnești din dinți la vederea acestei arătări diavolești?

Nu de alta, dar am văzut de-a lungul anilor enșpe mii de comentarii legate de cărțile lui Mircea Cărtărescu. Iar întrebarea ce merită lansată în eterul etericei atmosfere a piciorului de plai și gurii de rai ar fi următoarea: dacă nu-ți place cum scrie omul - deci în mod evident cărțile lui nu sunt pentru tine - nu-i mai firesc să ții poteca, în loc să consumi timp, energie și nervi să-l spurci?

Când mai puțin înseamnă mai mult

Sunt adeptul minimalismului. Și în viața civilă și în cea literară. Îmi displac visceral aglomerările - de oameni, de cuvinte, de lucruri. Nu pricep în ruptul capului cultura lui "a avea" - nu e nimic mai facil și totodată nimic mai mâncător de suflet decât să ții scorul în viață în acest fel.

Iar inflația de produse, de mărci, de orice (a spus cineva "grafomanie"?) nu e doar cealaltă față a monezii numite libertate. Este și o dovadă că, în lumea de astăzi, copierea și imitarea s-au banalizat până într-atât încât funcționează pe pilot automat.

Întotdeauna. Întotdeauna mai puțin înseamnă mai mult. Și întotdeauna mai puținul o să valoreze mai mult.

În spate se vede doar peisajul

Zilele de scris nu au sex, dar au cu siguranță gen. Fiindcă sunt zile și zile. Unele seamănă între ele, cele mai multe nu.

Sunt zile în care zburzi pe pagină precum mieii pe pajiște, primăvara. Sunt zile în care scoți fiecare cuvânt și fiecare semn de punctuație cu forcepsul și-l sângerezi pe foaia albă până aceasta începe să arate ca un tablou de Pollock. Sunt zile în care scrisul merge decent, dar îți pare că povestea băltește precum apa stătută dintr-o conservă aruncată pe un câmp de la marginea orașului.

Secretul lui Polichinelle? Să fii la întâlnirea cu Muza și în ziua următoare. Apoi în următoarea. Și în următoarea. Și tot așa. Pentru că, atunci când te vei uita peste ce ai scris cu niște timp în urmă, n-o să vezi nimic din genul zilelor pe care le-ai avut scriind. Vei vedea doar textul din pagină și povestea țesută de acesta.

Strânge din condei și ai puțintică răbdare, stimabile.

Cinci pastile și jumătate despre scris

Cuvintele pe hârtie nu sunt tocmai magie albastră. Dar nici o chestie pe care să ți-o poată poată debita la foc automat vreun algoritm denumit în mod cu totul și cu totul extravagant “Inteligență Artificială”.

1. Scrisul e 50% inspirație și 50% expirație

Într-un cuvânt, respirație. Dar care se face la modul asumat și conștient. Nu e o epifanie ori un fulger care te lovește aleator.

2. Înainte de a fi primul tău critic, ești primul tău cititor

Scrii în primul rând să-ți placă ție să citești. Scrisul tău trebuie să răspundă sensibilităților tale particulare. Și să reflecte lumea așa cum se vedea ea prin lentila cu care o privești tu. Dacă există public pentru ce scrii și pentru cum scrii contează doar în plan secundar. Iar lumea e mare - întotdeauna o să existe public.

3. Textul e în pagină sau nu există

Poveștile din capul tău nu există. Personajele din capul tău nu există. Intrigile din capul tău nu există. Cărțile din capul tău nu există. Există doar textul pe care l-ai pus în pagină.

4. Puterea stă în ritm, nu în explozie

Scrisul înseamnă cursă de fond, nu sprinturi. Ultra-maraton, nu 100 metri plat.

5. Rut, rutină

Scrisul e ca un vas de croazieră gigantic. Cu două ancore solide: rutine și ritualuri.

5 1/2. Geniu singur, dar nu pustiu

Da, ești mereu doar tu în fața paginii. Dar e multă lume în afara paginii care abia așteaptă să fie adusă în ființă.

Cine nu-i de-a gata, nu-i luat cu lopata

Prea multe lucruri se iau astăzi ca fiind de la sine înțelese. Normale. Cuvenite. Ca un dat.

Apeluri video gratuite în orice colț al lumii. Vizitarea aproape oricărui loc de pe pământ din fața ecranului. Posibilitatea de a călători oriunde te lasă buzunarul și nu te paște dinozaurul. Trimis banii instantaneu (și gratis!) peste mări și țări. Toată cunoașterea lumii, de la începuturi și până astăzi, accesibilă printr-un super computer care îți încape în palmă. Biblioteci nesfârșite de cărți minunate, pe care nu le-ai putea citi nici în 1000 de vieți, la 2-3 clicuri distanță.

Și prea ușor se uită că multe dintre ele, acum nici 30 de ani, păreau science-fiction. Și că toate, fără excepție, au fost create în lumea liberă și democratică. Și că tu, și eu, și noi toți avem parte de ele - pe lângă multe, multe altele - doar din motivul că această lume liberă și democratică există. Încă.

Caftul cu draftul până se bea bruderșaftul

Așa cum se întâmplă și cu modul de a scrie - unde avem pantalonarii și ițarii - și în privința drafturilor sunt două mari abordări. Cea dintâi, în care draftul cărții trebuie "vomitat" și nimic din ce se pune în pagină nu este atins până la faza de editare. Cea de-a doua, în care draftul trece continuu prin modificări, în timpul scrierii. Și niciuna din abordări nu este intrinsec legată de procesul de scriere - sunt condeieri din ambele tabere care lucrează cu drafturile într-un mod sau în altul.

Procesul meu de scriere ca pantalonar implică modificarea continuă a draftului cărții la care lucrez. Corectez în permanență textul din pagină, dar fără să fac revizii majore. Cel mult, dacă sunt la începutul unei scene, iar în ziua următoare povestea vrea să mă ducă într-o altă direcție, renunț la începutul respectiv de scenă.

După ce am scris "sfârșit" - și nimic nu se compară cu sentimentul din momentul când am pus aceste litere la finalul unei cărți! - las draftul din mână cel puțin jumătate de an. Ba uneori trece chiar mai mult până să-l ating iarăși. Am nevoie de distanța aceasta, ca să se răcească toate cele și să uit ce știam despre povestea cu pricina. Bineînțeles că mai am imaginea ei din avion, dar nu la nivel de șuruburi și piulițe.

Așadar, după ce s-a răcit manuscrisul, îi fac o copie pe care o salvez cu un _draft0 în coadă. Întotdeauna lucrez pe un fișier cu _draft în denumire atunci când editez, niciodată pe manuscrisul original. Prima oară trec prin draft ca să văd cum curge povestea cap-coadă. Apoi îmi scot creionul roșu și încep să tai. Pe vremuri, asta se întâmpla la propriu - tipăream manuscrisul la 2 rânduri și îl editam cu un pix roșu cu vârf extrem de subțire. Dar de câțiva ani deja, editez PDF-uri pe Remarkable. După ce am operat toate modificările (care nu-s doar de tăiat, firește - uneori sunt bucăți de text ce trebuie rescrise ori text nou de scris de la zero), rezultatul devine _draft1.

Pe acest draft îl mai las la copt o perioadă de 1-2 luni. Apoi revin asupra lui, îl recitesc iarăși cap-coadă și mă apuc de re-editarea lui (tot PDF, tot pe Remarkable). După ce operez toate modificările, acesta devine _draft2 și reprezintă finalul. Finalul din punctul meu de vedere.

Deoarece acest "final" este cel ce ajunge sub ochii editorului. Care are propriile comentarii, observații și note asupra textului. Unele bune, altele mai puțin bune. După ce negociem și cădem de acord asupra modificărilor, rezultatul la mine-n catastif poartă numele _draft3.

Iar acesta, prieteni, este draftul cu care se bea bruderșaftul cu publicul.

Viața ca o paradă

Toată trăirea noastră, indiferent de numărul anilor care ne-a fost scris în praful de stele fiecăruia dintre noi, nu durează nici măcar cât o bătaie din aripi de colibri. La adevărata scală a lucrurilor, suntem cu toții niște efemeride.

Și-atunci, de ce ai alege să-ți trăiești fărâma asta infimă de timp pentru a trece drept în loc de a fi?

Spune-mi cum urăști un om ca să-ți arăt cum ești urât ca om

Sunt perplex că oamenii care urăsc alți oameni nu înțeleg modul în care funcționează o oglindă. Că nu-i deloc teoria categoriilor la mijloc, ci aritmetică de tipul 1+1=2.

Când urăști oameni pentru că sunt din altă parte a lumii, au altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri - nu faci decât să te urăști tot pe tine. Fiindcă la rândul tău ești din altă parte a lumii, ai altă culoare a pielii, altă etnie, altă religie, altă orientare sexuală, alt gen, alte șanse, alte idei, alte obiceiuri.

Ca să nu zic nimic despre cum ura pe care o verși în afară nu e decât frica din sufletul tău.

Nu fi ca T.

Idee de personaj vag ce poartă o simplă inițială în locul unui nume: T. Sună a Kafka, dar nu este.

T. nu spune niciodată ce vrea, dar e mereu prezent. Nu se bagă, dar nici nu dispare. Nu e aici, dar nici dincolo. Te lasă să speri pe barba ta, fără să-ți promită nimic. Semnalizează, dar nu intră în depășire. E niciniciul perfect: nici așa, nici altfel.

Oamenii pot înțelege un „da”. Pot accepta un „nu”. Dar nu pot gestiona ambiguitatea perpetuă. Cronicul „las’ că mai vedem noi”. Când nu spui lucrurilor pe nume, devii o absență cu chip. Un țiuit în urechi care încurcă, irită, devorează. Înnebunește.

Îmi pare că lumea s-a umplut de T.-ii în vremurile acestea.

And don’t even start me on T.rump.

Nicio masă fără pește oceanic

Am descoperit că pot trăi foarte bine mâncând în fiecare zi mereu aceleași două lucruri: cartofi copți în coajă și sardine în suc propriu la conservă. Nimic mai mult, nimic mai puțin – și masa perfectă, nutrițional vorbind. Carbohidați complecși, fibră (de la coajă), proteine de calitate, grăsimi bune (EPA, DHA, omega-3), sumedenie de micronutrienți. Plus sentimentul îmbărbătător că mă pot hrăni corespunzător și fără să apelez la cei mai buni prieteni ai românului: grătarul, porcul și Glovo-ul.

Nu gătesc – pun cartofii la cuptor. Nu deliberez – repet în fiecare zi. Și tocmai de aceea totul merge ca uns. Îmi pare genul de hrană ce reprezintă o subtilă metaforă pentru scris:

• Simplă, dar completă

• Repetabilă, dar nu plictisitoare (chiar e o combinație strașnică pentru papile!)

• Subapreciată, dar capabilă să te țină viu

Într-o lume unde totul te îndeamnă să alergi mereu după nou, mereu după altceva, mereu după diferit, a rămâne fidel (sau fidea, după caz și preferințe) unui lucru simplu se transformă într-un act de rezistență. La fel cum este și scrisul: cu fiecare cuvânt, cu fiecare propoziție, cu fiecare paragraf, cu fiecare pagină, cu fiecare carte.

Nicio zi fără o propoziție scrisă.

Închiriez ușă de biserică. Tarife avantajoase.

În ultimii aproximativ 20 de ani, o dată cu explozia rețelelor sociale și a telefoanelor inteligente, viețile majorității oamenilor au ajuns un soi de vitrine - fără de sfârșit și fără de sens.

Este atâta fățărnicie în lumea de azi și atât de mult trai pe vătrai de ochii lumii, încât închirierea ușilor de biserică ar trebui să fie o afacere chiar mai bănoasă decât plăcile video Nvidia.

Hei, a spus cineva "invidia"?

Prezumția de prostie

Și chiar dacă AI-ul ar fi mai mult decât un sofisticat algoritm de calculare a probabilităților. Și chiar dacă AI-ul n-ar fi un jaf grosolan al proprietății intelectuale - nu doar cea aflată încă sub cheia creatorilor ori deținătorilor legitimi, ci inclusiv aceea din patrimoniul cultural al umanității. Și chiar dacă AI-ul ar fi în mod real un salt înainte în exprimarea creativității artistice a omului (pe ideea de remixare a conținutului deja creat).

Ei bine, care este asumpția? Că un neofit ar putea să distingă o bucată de gunoi de o pepită de aur? Că o maimuță ar fi capabilă să scrie un set de instrucțiuni care să aibă ca rezultat un nou "Don Quijote" (cu tot respectul pentru maimuțe)? Că un oarecare fără tenacitatea și curajul de a-și urma chemarea, indiferent de corul de orăcăieli asurzitoare de pe margine, va avea resursele interioare necesare să "creeze" cu un algoritm?

Cum zice o vorbă din bătrâni ușor coprofagi, nu poți face din căcat, bici, care să mai și pocnească.

De la târnăcopul lui Stahanov la drujba lui Musk

Am fost întotdeauna de părere că istoria are un straniu simț al umorului.

90 de ani după ce minerul Aleksei Stahanov pornea cu târnăcopul în Uniunea Sovietică mișcarea "țării, cât mai mult orice" (cărbune, în cazul său, dar stahanovismul a cuprins ulterior toate ramurile "economiei" sovietice), miliardarul Elon Musk a pornit cu drujba în Uniunea Statelor Americane mișcarea "țării, cât mai puțin orice". De la ciopârțirea ori extirparea de fonduri pentru prevenirea SIDA sau combaterea sărăciei în lume, la amputarea de agenții federale dedicate educației, mediului ori sănătății publice. Cât mai puțin orice - bineînțeles, cu excepția notabilă a tâmpeniei crase.

Ambele personaje, niște titanici chirurgi sociali, uniți printr-un ironic arc peste timp.

Limba noastră-i c-o omoară

Faptul că de niște decenii deja limba scrisă și vorbită în spațiul carpato-dabubiano-mamaiotic se află într-un proces de continuă degradare este o realitate mai cunoscută chiar și decât tabloul "Car cu boi". Și nu vreau să mă aplec asupra acesteia, ca să nu mi se aplece.

Însă o specie anume de mutilare lingvistică mă enervează cu asupra de măsură. Irefutabila, iremediabila și irepresibila putoare a românului de a scrie - chiar și așa, prost, agramat și cu un vocabular de doi bani cum o face în mod uzual - fără diacritice. Deși de cel puțin un deceniu posmagii sunt pe deplin muieți - toate telefoanele și calculatoarele au integrate dicționare de limba română, tastaturi cu diacritice, capacități de inserție predictivă a cuvintelor ori corectare automată a textului.

Sigur că, în înțelepciunea sa milenară, românul care altminteri își iubește glia, țărișoara și limba de-l seacă la lingurică, și-a zis că de ce să fie bine, când poate să fie prost?

Ovalul virtuos

Ca să nu rămâie și anul acesta cu onoarea nereperată, m-am decis să-i ofer cercului vicios un partener pe viață: ovalul virtuos.

Pentru spiritele curioase, dar și în scop de pupat piața independenței, această formă geometrică de stil sună în felul următor: scriu pentru că mă amuză să citesc și citesc pentru că mă muză să scriu.