Hâțână, hâțână-mă

Ca plebeu de pe unde a-nțărcat mutul iapa-n Balcani, n-am sofisticarea intelectuală a vechilor greci. Să am cu ce scrie incantații ale Muzei, asemenea lui Homer.

Așa se face că, atunci când mă așez la locul de scris, îmi invoc Muza într-un mod cu mult mai prozaic: “hâțână, hâțână-mă, hâțână, mă Muzo!”.

Chin și voie bună

Asta să ne fi rămas de la cei mai drepți și mai viteji dintre traci — bucuria în fața inimaginabilelor poveri, ca nemuritori ce suntem — și ne mai scoteam noi cumva ca neam.

Dar nuuu! Noi a trebuit să o moștenim pe aia cu trândăvia și să ne dăm bătuți la cel mai mic semn de greutate. În timp ce ne smiorcăim că universul e un nașpet care conspiră împotriva noastră fiindcă avem o țară.

Dialogurile lui Platu

Până la mine, literatura română a avut un singur scriitor care știa cu dialogurile: Caragiale. (Ei bine da: scriu asta de pe preșul din fața ușii) Deși suntem o cultură preponderent orală, nu avem ureche muzicală și n-avem habar cum să facem să sune bine un dialog. Un singur și relevant exemplu: au trecut 35 de ani de la Eliberarea de sub ocupația comunistă, și tot n-am învățat să facem reclame radio — am rămas la stadiul de monologuri sub formă de zicători.

Nenea Iancu a avut urechea aceea capabilă să capteze nu doar ce și cum spun oamenii, dar mai ales ce spun prin ceea ce spun. Ritmul, pauza, repetiția, nonsensul — dialogurile lui par transcrieri rupte din viață și care mustesc de viață.

Restul lumii? Dialoguri care sună a text găbjit din manuscrisele de la Marea Moartă și Plată. Ori — și mai rău — a emisiuni radiofonice din anii proletcultismului triumfător. Personaje care vorbesc în eseuri, cu propoziții subordonate de trei etaje, două niveluri de subsol și vocabular de dicționar inexplicativ.

În anii săi de formare, Caragiale a petrecut mult timp lângă scenă și probabil că de-acolo a deprins ideea că dialogul trebuie să treacă testul sonor. Dacă nu sună bine citit cu voce tare, tăiem și rescriem până când ne iese. Iar problema cu condeierii de limbă și literatură română este că nu-și citesc dialogurile. Și se vede. Pardon, se aude.

Smiorc cu smiorc se face etos

Vreau să mă smiorcăi despre smiorcăiala noastră cea de toate zilele, dă-ne-o Doamne și mâine! Că nimeni nu e mulțumit de nimic în Grădina Maicii Tale.

Dacă e așa, ar trebui să fie altfel. Dacă e altfel, de ce nu e așa? Dacă e de-a latul, mă jur că ar fi fost perfect dacă venea de-a curmezișul. Ce nenorocire să fie de-a curmezișul, numai mie mi se putea întâmpla una ca asta! E prea frig, dar e și prea cald. E destulă, dar nu ne ajunge. E mișto pe verde, păcat că nu e și pe albastru.

Iarba nu ne mai place, clonțul nu ne mai tace, de trei eoni încoace.

Ratatu-i …

... o traumă existențială?

... o tâmpenie colosală?

Personal, înclin către ultima variantă. Desigur, atâta vreme cât nu viețuiești într-un sistem totalitar-opresiv ca comunismul sau suratele acestuia (nazism, fascism, talibanism).

Altfel, că viața te duce pe poteca aia în loc de drumul ălălalt, e mai puțin important. Important este că mergi. Și că, la o adică, poți s-o cârmești după cum poftești.

Ratatul, dincolo de sport, e mai degrabă o sclifoseală cultural-intelectuală. Pitici pe creier (greieri la mansardă?) vânduți pe post de tragedie personală. Obsesii cu confetti.

Ratatu-i băgare în zeamă.

Dar-ar iama

Dacă Dalai Lama era de colea, din grădina pe unde paște fericită Mio Rița, altfel mergea lumea. Omenirea n-ar fi învățat despre liniște, pace interioară și meditație, ci despre bocet și doină. Nu tu respirație controlată, ci oftat adânc. Nu tu mantre, ci țâpurituri de nuntă și vaiete de priveghi.

Un Dalai Lama de la Fălticeni ar fi predicat resemnarea fatalistă, dar și datul iamei: buluc după pomeni, năvală la frecatul mentei, iureș împotriva curentului, ucigașul tăcut. Smiorcăială, haz de necaz, cleveteală, năduf, stângu-n dreptul.

Adio karma, bun găsit carmangerie!

D-l Goe suntem noi

Trăim în cele mai bune timpuri pe care le-a cunoscut această țară în toată istoria ei. Ne bucurăm de libertate, avem acces la orice informație și la toate tehnologiile posibile, cea mai mare speranță de viață și cel mai ridicat nivel de trai comparat cu oricare generație dinaintea noastră.

Și noi, în deșteptăciunea noastră, ce facem? Ne smiorcăim că nu vine când vrem noi să vină. Îi spunem urâtului ăluia de Bruxelles să nu mai insiste atâta să nu scoatem capul pe fereastră, că ce treabă are el cu niște daci liberi în care colcăie suveranismul? După care batem din picior și urlăm să oprească trenul, fiindcă ne-a zburat pălăria. Reușim să ne blocăm în WC-ul istoriei care este comunismul. Vedem chestii metalice și sclipicioase de care ne agățăm, fără să știm că ele sunt cele care opresc garnitura de vagoane în plin câmp.

Puișorule, să nu rămânem naibii repetenți și veacul acesta!

La chei noi, lachei vechi

Oare nu este de o desăvârșită superbitate cum noile tehnologii sunt folosite de aceleași vechi și triste figuri, prin aceleași tipologii de jalnice unelte, pentru modelarea agendei publice utilizând tradiționalele butoane emoționale (străinul, schimbarea, diferența etc.)?

Aceleași melodii, dar difuzate prin boxe cu amplificare de zgomot. Aceleași lozinci, doar că lătrate în postări sponsorizate pe social media. Aceleași spaime, dar servite astăzi cu mult hashtag și emoji.

Degeaba am schimbat instrumentele, dacă bucățile muzicale interpretate de orchestră sunt cântate după veșnicele partituri. Nu mai e clavecin, ci pian, însă noi ăștia, din public, aplaudăm precum focile, convinși că asistăm la un concert nou.

Cât o să mai cumpărăm, mereu și mereu, bilete la același spectacol?

Puțintică răbdare!

Găsesc uluitor cum s-au schimbat așteptările într-o singură generație. Ceva ce acum 30 de ani lua un timp de X, astăzi trebuie să se întâmple imediat. La capătul gândului, de preferință, și gata de utilizare. Lumea asta tot mai digitalizată ne-a învățat cu succesiunea instantanee a lui 0 și 1. Și, pornind de aici, cu binaritatea dintre “acum, vreau” și “nu e acum, nu există”.

Să mai respirăm, să mai ședem, să mai dăm timp să se pârguiască.

Ai prins șpilul?

Dacă pricepi unde bat. Dacă știi ce zic. Dacă mă înțelegi pe undeva.

Nu-mi plac scriitorii-predicatori. Cei care se urcă într-un amvon situat la ultimul etaj al unui zgârie-nori și ne toarnă, de regulă într-un potop de cuvinte, predici imuabile despre lume și viață. Poate de aceea nu i-am gustat niciodată pe clasicii literaturii ruse - cu notabila excepție a lui Cehov.

M-am simțit mereu atras de condeierii care fac cu ochiul cititorilor, care creează complicități cu aceștia, care lasă niște fire în gherghef să și le lege singuri. Scrierile faine sunt ca mobila IKEA sau seturile LEGO (nordicii ăștia!).

Povestea-i șfara cu motocei la capăt, de crapă mâțele jucându-se cu ei.

Farmacia ficatului

Este adevărat, bolile cardiovasculare sunt cauza principală a mortalității la români. Dar îmi pare că “farmacia inimii” nu e deloc caracteristic brandului nostru cel românesc.

Noi murim de grija altuia, pentru că ne roade adânc la ficați ce fac diverși cetățeni cu care nu avem nici în clin, nici în mânecă.

Ergo.

Lucrul manual

Întotdeauna m-au fascinat meșterii din mâinile cărora ies lucruri. Poate de unde am avut întotdeauna două mâini stângi când era vorba să fac ceva cu cei zece cârnâciori. Îmi aduc aminte de un bătrân ceasornicar din Timișoara, care avea o gheretă la parterul vechiului magazin Modern din Piața Operei — trebuia să fiu smuls de acolo ca să mă dau dus.

Astăzi la fel, aș putea să stau să mă uit cu orele la un zidar ori la un lutier, la un tâmplar ori la un pietrar. Dar azi, mai mult decât ieri, îmi pare că oamenii aceștia, care știu să-și folosească mâinile, sunt și mai de admirat. În lumea lui unu și zero, unde minciunile sunt “alternative facts”, adevărurile sunt “fake news” și ceea ce vedem ori auzim au fost generate algoritmic.

Bine, în ceea ce mă privește, tot lucrul textual rămâne baza.

Fără titlu

Sunt copywriter din vremurile când printul era rege. Iar în print (ziare, reviste, materiale la punctul de vânzare), titlul făcea legea. Guru Ogilvy avea chiar o vorbă despre asta, că titlul înseamnă 80% dintr-o reclamă. Așa că, atunci când îmi câștigam pâinea ca “redactor de texte publicitare”, după ce primeam un brief de creație scriam prima dată titluri. Zeci. Sute, câteodată. Și până nu aveam 2-3 titluri “beton”, nu scriam niciun rând la textul reclamei.

Am rămas din timpurile acelea nu doar cu o slăbiciune deosebită pentru titluri în general, ci mai ales cu ușurința de a scrie titluri din orice poziție, la foc automat.

Fără titlu nu miroase a floare / Fără titlu viața n-are rost.

Statul fără câini

Am crescut nu doar cu cărți, ci și cu ziare și reviste. Chiar dacă erau 100% instrumente de propagandă ale regimului de ocupație comunistă. Și chiar dacă în anii ‘80 deveniseră aproape de necitit. Motiv pentru care, după Eliberare, mi-a luat destul de mult timp să mă dezbar de obiceiul de a citi presa începând de la ultima pagină.

Tata cumpăra tot ce era cât de cât citibil — și bineînțeles că sfârșitul de săptămână era momentul cel mai așteptat. Atunci apăreau revistele și săptămânalele (Lumea, Magazin, Flacăra, România literară, Magazin istoric, Orizont, Amfiteatru, Viața studențească etc.), în care materialele ce puteau fi citite erau mult mai numeroase decât ceea ce apărea în Scînteia, România liberă (da, copii, în timpul ocupației comuniste se scria “scînteie” și “român”, deși în anii ‘50, când româna devenise brusc o limbă cu origini slave, am avut parte inclusiv de “romîn” și “Romînia”) sau Drapelul roșu, ziarul local. Dincolo de propagandă era ideea de a citi, de a găsi subiecte interesante și de a discuta pe marginea lor — chiar și așa, cu jumătate de gură sau pe șoptite, cum se practica sub cizma ocupantului.

Treaba-i că după iureșul Eliberării, am făcut rahatul praf în materie de presă. Cu excepția anilor ‘90, când presa chiar a fost câinele de pază al democrației (și s-au făcut de altfel mari averi din presă), Dumnezeu cu mila. Că din an în Paște a mai căzut după anul 2000 câte un cap de politician pe motiv că au scormonit niște jurnaliști excesiv de curioși-curajoși prin tomberonul lui, a fost doar o frecție la piciorul de lemn. Fiindcă după patronii de presă motivați de entuziasmul libertății regăsite din primul deceniu după Eliberare, au venit cei din valurile doi și trei, motivați de rechinism. Și n-a mai contat absolut nimic în afară de cine dă mai mult.

Un sfert de secol după deceniul de grație, presa a ajuns bișonul statului român. Mai scoate din când în când capul din buzunarul unde-i ținut, doar ca să se uite cu ochi uduroși la Stăpân după o recompensă.

Rugăciune

Ferește-mă, Doamne, de oamenii care au răspunsuri.

Și scoate-mi în cale oamenii care au întrebări.

Bate fierul cât e rece

Mi-ar fi plăcut să pun mâna pe fier devreme, pe la 14-15 ani. Nu pentru că este infinit mai ușor să “fabrici” masă musculară la vârste fragede (chestie deloc de lepădat), ci pentru partea mentală a ecuației. Pentru că fierul nu călește doar trupul. Să mai faci încă o repetiție când este extrem de simplu să termini imediat cu chinul, te învață lucruri. Despre tine și despre viață.

Să nu cedezi când începe să fie cu adevărat greu. Să nu abandonezi când îți urlă corpul să te oprești. Să strângi din dinți și să mergi mai departe.

Fierul este inert de sincer și de necruțător cu tine.

Ani, versuri, aniversări

Numerele contează spre deloc. Convențiile chiar mai puțin.

Versurile strânse-n chimir, da. Indiferent că nu ești poet, n-ai scris un rând, ori nici măcar nu știi să scrii.

Zurbagiii

Ca Fecioară, sunt în Balanță dacă e de bine sau e de rău că aceștia există pe lume. Displac majorității oamenilor, asta-i drept, dar acesta nu este un argument suficient să fie anatemizați ori, mai rău, damnați. Pentru că au și un oarecare rol social — reprezintă un “debușeu” pentru anumite apăsări latente din societate. De unde am ști ce ne enervează, colectiv vorbind, dacă nu am avea printre noi cetățeni cu fitilul scurt și degrabă făcători de scandal când îi calcă oareșce pe pingele?

Zurbagiul funcționează ca un fel de manometru: când explodează, înseamnă că în acel punct presiunea socială a ajuns la cota de avarie. Dar prin propria-i gălăgie, tot zurbagiul este cel care, paradoxal, detensionează. Strigă, se înroșește, face scandal, iar la sfârșit, restul lumii răsuflă ușurată: bine că n-am luat-o cu toții razna, ci doar prin... reprezentanți.

Și-apoi, zurbagiii nu sunt precum intoleranții din paradoxul lui Popper. O societate nu devine zurbagie pentru că îi tolerează pe zurbagii. Din contră, dacă i-ai scoate cu totul din ecuație, s-ar putea să te trezești că rămâne în aer doar liniștea aia sufocantă, cu scrâșnet de dinți în gând și pumni strânși pe sub masă.

Yin și Yang.

Hara hachi bu

Locuitorii insulei Okinawa au vorba asta simplă, care spune să te oprești din mâncat când ești 80% sătul. Vorbă care, tradusă în stilul de viață, a făcut din Okinawa locul cu cea mai mare densitate de centenari de pe planetă.

Și, pe undeva, ea îmi aduce aminte de o zicere a lui Hemingway, că e bine să te oprești din scris cât mai ai încă niște cerneală rămasă-n călimară. Pe principiul că dacă scoți azi din fântână ultima picătură de apă, mâine o să găsești doar pietre și nisip.

Să ai grijă de izvor, să te oprești la o oarecare distanță de punctul maxim până la care îți răzbate privirea narativă. Un fel de hara hachi bu pentru scris. Cine poate ști dacă nu cumva aplicând acest principiu, nu ne va paște și pe noi, cei cu “înșir-te cuvinte”, oareșce longevitate creativă?

Viața are o singură certitudine. Și nu e moartea.

Sigur, nimic nu este sigur în lumea de astăzi. Dar există totuși o unică și notabilă excepție. Toți cei care își spun “patrioți”, vorbesc despre “patriotism” sau clamează acțiuni ori virtuți “patriotice” sunt în realitate 100% opusul acestei idei. Valabil oriunde există oameni pe acest pământ.

Singura certitudine într-o lume altfel plină de incertitudini.