Statul fără câini

Am crescut nu doar cu cărți, ci și cu ziare și reviste. Chiar dacă erau 100% instrumente de propagandă ale regimului de ocupație comunistă. Și chiar dacă în anii ‘80 deveniseră aproape de necitit. Motiv pentru care, după Eliberare, mi-a luat destul de mult timp să mă dezbar de obiceiul de a citi presa începând de la ultima pagină.

Tata cumpăra tot ce era cât de cât citibil — și bineînțeles că sfârșitul de săptămână era momentul cel mai așteptat. Atunci apăreau revistele și săptămânalele (Lumea, Magazin, Flacăra, România literară, Magazin istoric, Orizont, Amfiteatru, Viața studențească etc.), în care materialele ce puteau fi citite erau mult mai numeroase decât ceea ce apărea în Scînteia, România liberă (da, copii, în timpul ocupației comuniste se scria “scînteie” și “român”, deși în anii ‘50, când româna devenise brusc o limbă cu origini slave, am avut parte inclusiv de “romîn” și “Romînia”) sau Drapelul roșu, ziarul local. Dincolo de propagandă era ideea de a citi, de a găsi subiecte interesante și de a discuta pe marginea lor — chiar și așa, cu jumătate de gură sau pe șoptite, cum se practica sub cizma ocupantului.

Treaba-i că după iureșul Eliberării, am făcut rahatul praf în materie de presă. Cu excepția anilor ‘90, când presa chiar a fost câinele de pază al democrației (și s-au făcut de altfel mari averi din presă), Dumnezeu cu mila. Că din an în Paște a mai căzut după anul 2000 câte un cap de politician pe motiv că au scormonit niște jurnaliști excesiv de curioși-curajoși prin tomberonul lui, a fost doar o frecție la piciorul de lemn. Fiindcă după patronii de presă motivați de entuziasmul libertății regăsite din primul deceniu după Eliberare, au venit cei din valurile doi și trei, motivați de rechinism. Și n-a mai contat absolut nimic în afară de cine dă mai mult.

Un sfert de secol după deceniul de grație, presa a ajuns bișonul statului român. Mai scoate din când în când capul din buzunarul unde-i ținut, doar ca să se uite cu ochi uduroși la Stăpân după o recompensă.

Zurbagiii

Ca Fecioară, sunt în Balanță dacă e de bine sau e de rău că aceștia există pe lume. Displac majorității oamenilor, asta-i drept, dar acesta nu este un argument suficient să fie anatemizați ori, mai rău, damnați. Pentru că au și un oarecare rol social — reprezintă un “debușeu” pentru anumite apăsări latente din societate. De unde am ști ce ne enervează, colectiv vorbind, dacă nu am avea printre noi cetățeni cu fitilul scurt și degrabă făcători de scandal când îi calcă oareșce pe pingele?

Zurbagiul funcționează ca un fel de manometru: când explodează, înseamnă că în acel punct presiunea socială a ajuns la cota de avarie. Dar prin propria-i gălăgie, tot zurbagiul este cel care, paradoxal, detensionează. Strigă, se înroșește, face scandal, iar la sfârșit, restul lumii răsuflă ușurată: bine că n-am luat-o cu toții razna, ci doar prin... reprezentanți.

Și-apoi, zurbagiii nu sunt precum intoleranții din paradoxul lui Popper. O societate nu devine zurbagie pentru că îi tolerează pe zurbagii. Din contră, dacă i-ai scoate cu totul din ecuație, s-ar putea să te trezești că rămâne în aer doar liniștea aia sufocantă, cu scrâșnet de dinți în gând și pumni strânși pe sub masă.

Yin și Yang.

Viața are o singură certitudine. Și nu e moartea.

Sigur, nimic nu este sigur în lumea de astăzi. Dar există totuși o unică și notabilă excepție. Toți cei care își spun “patrioți”, vorbesc despre “patriotism” sau clamează acțiuni ori virtuți “patriotice” sunt în realitate 100% opusul acestei idei. Valabil oriunde există oameni pe acest pământ.

Singura certitudine într-o lume altfel plină de incertitudini.

Când idolii îmbătrânesc

M-a ferit Ăl de Pretutindeni și de Niciunde să-mi fac chip cioplit după diverși cetățeni. Poate și pentru că aceia cu care am rezonat eu (Caragiale, Cehov, Kafka, Twain ori Verne) nu mai erau printre noi — dar vor fi mereu cu noi — de un pustiu de timp. Drept este că am ținut mulți ani un poster cu John Lennon pe peretele din cameră, însă nu pentru că-l idolatrizam, ci pentru că îmi plăcea spiritul lui rebel și iconoclast.

Cred că-i nasol să ai ca idoli oameni care-ți sunt contemporani. Pentru că oamenii îmbătrânesc — dacă nu sunt atinși de sindromul care-i înscrie volens nolens membri cu drepturi depline în Club 27. Și nu-i face nimănui plăcere să-și vadă idolii în cârje sau loviți de demență. Sau, à la Roger Waters de la Pink Floyd, îmbătrânind într-un mod absolut grotesc și abject.

Au fost și sile, au fost și nopți

Vin uneori în vizită momente când totul îți cade greu la eu. Lucrurile banale par fizică cuantică, oamenii sunt imposibili, greierii gălăgioși grozav, iar gândurile se învârt prin claia de neuroni precum leul din arenă în așteptarea cărniței proaspete de gladiator. Nu ai poftă de niciunele și nu-ți vine să nimic.

Chestia-i că în buzunarul de la piept porți mereu cu tine butonul atomic. Acela cu “stop joc”, pe care dacă-l folosești, Regele cade și partida se termină. Teribilă și seducătoare libertate. Sau, în funcție de cine e întrebat, teribilă și seducătoare lașitate. Lașibertate, cum s-ar zice.

Oricum ar fi, curajul nu înseamnă să apeși pe un buton pe care nu ți-l poate lua nimeni. Curajul este să faci un pas, să scrii un rând, să răspunzi la un mesaj, să speli o cană în care a putrezit cafeaua.

Și uite așa, mergând mai departe cu pași infinitezimali prin deșertul de gheață cu temperaturi apropiate de zero absolut și nopți fără de sfârșit, ajungi să descoperi că ai trecut de Polul Sud, că au mai fost și alții înaintea ta pe-acolo și că te îndrepți din nou spre căldură și lumină.

Copii și copii

Copiii nu sunt copiile adulților din care provin. Și nici nu ar trebui să fie. “Mini Me” e o poantă mișto pentru un film, dar n-ar trebui să fie mai mult decât atât. Copiii trebuie să fie ei înșiși, nu niște palide reproduceri.

Copiii nu sunt copii. Și totuși, îi xeroxăm ani de zile prin școală, până ajung să recite toți aceleași poezii.

Lumea nu de copii are nevoie, ci de copiii neastâmpărați și curioși, cu întrebări incomode, adevăruri candide și poezii pe care și le compun singuri.

Cum am ajuns de la setea de cultură la setea de scandal

În universul concentraționar al României aflate sub ocupație comunistă, cultura — și, prin extenso, omul de cultură — a fost nu doar un paria, ci de-a dreptul Dușmanul. Cultura, prin excelență un spațiu al gândirii libere și al circulației neîngrădite a ideilor, era exact negativul fotografiei totalitarismului instaurat de ocupantul comunist — canon strict, închidere deplină, control cu drept de viață și de moarte, supunere totală. Și deloc ironic, sclavul care urma să trăiască pe deplin fericit în acest minunat regim era denumit de către ocupant într-un mod aproape poetic: “Omul Nou”.

Dar 45 de ani de nechezol vândut pe post de cafea și de propagandă băgată pe gât pe post de acte culturale au creat în oameni o sete incredibilă pentru cultură. Neostoită în niciun fel de marfa de contrabandă adusă din partea cealaltă a giulgiului de fier (muzică, filme, cărți, reviste) ori de puzderia de antene care strecurau în case imagini în diverse limbi din alte colțuri ale lagărului comunist. Așa se face că, imediat după Eliberarea de sub ocupația comunistă, orice aducea chiar și vag cu un act de cultură a bătut toate recordurile. Cărți cu tiraje de sute de mii de exemplare, cotidiane difuzate în peste 1 milion de bucăți, albume vândute în milioane de unități, spectacole jucate cu casa închisă timp de luni de zile — toate întâmplate în România de la începutul anilor ‘90 și care astăzi par fabulații induse de un dozaj greșit de ciuperci halucinogene.

N-a ținut mult setea aceasta pentru că românul a descoperit, mai întâi cu oroare și mai apoi cu o plăcere vecină cu fascinația hipnotică, scandalul. Trasul de izmene în piața publică. Bălăcăreala cu tot ce ne vine la gură. Schimbul de bășini reciproc puturoase.

Și, poate cea mai importantă binecuvântare adusă acestui neam de ocupantul comunist — apropo, tot român de-al nostru, de la talpa țării, nu vreun venetic — a fost că a exterminat fizic sau moral tot ce a însemnat om de cultură rămas în România după anul 1945. Astfel că, după Eliberare, am rămas cu toții niște fii ai ploii, niște neica-nimeni bătuți de soartă, niște copii vitregi ai nimănui. Iar cele 2-3 voci — literalmente — rămase oarecum întregi în 1990 au fost rapid asurzite de corul celor care țipă cel mai tare.

În cei 35 de ani care au urmat, noi, urmașii celor mai drepți și mai viteji dintre traci, n-am dovedit nici spiritul de dreptate și n-am avut nici vitejia să-i recunoaștem, să-i încurajăm și să formăm o avangardă din oamenii care pot fi făclii și ne pot călăuzi prin Marele Întuneric.

Dar nu-i rău, totuși, că între timp, mulți dintre noi ne-am descoperit pe persoană fizică vocația de daci liberi.

Nu știi ce nu știi

Prin natura meseriei, dar și prin firea de persoană curioasă, știu câte puțin din foarte multe lucruri. Însă de priceput, mă pricep la foarte puține. Extrem de puține, de fapt. Unul dintre acestea fiind scrisul — șocant, știu. Iar ironia sorții face ca de vreo trei ani să fi răbufnit pe scena globală niște Large Language Models care înțeleg și generează în mod algoritmic limbaj uman sub formă de text.

Și tocmai pentru că știu cu textul scris, pot să evaluez output-ul acestor papagAl cu creier de silicon. Care este un text scris prost, cu o pojghiță subțire de plauzibil.

Pe ce m-aș baza atunci ca să iau de bun un asemenea output în zone din care nici măcar nu știu ce nu știu?

Fraierilor care suntem

Știm cu toții cum devine treaba. Are conținut redus de grăsimi. Este cu adaos de vitamine. E mai lungă cu 15 centimetri. Se află la 10 minute de viitoarea stație de metrou. Dăm case pe pământ cu doar 30.000 de euro bucata.

Poate reușim totuși să ne încordăm puțin, cât să nu fim niște veșnici botaniști care pun botul la toate ciorile vopsite de pe gard.

Ușferestre

Lumea pare să uite că fereastra este o invenție relativ modernă. Homo Sapiens a trăit mii și mii de ani în adăposturi (că-i mult spus case) care aveau o singură deschizătură pentru a permite accesul și circulația aerului, luminii, oamenilor și, de multe ori, a animalelor. O ușfereastră, cum s-ar zice.

Apoi, când le-a venit unor genii ideea să mai dea o gaură-n bortă, nu era ca și cum existau regulamente de funcționare, care să statueze pentru ce se folosește deschizătura mai mare și pentru ce aia mai mică. Sunt sigur că erau folosite de-a valma. Mai ales că, pastișând celebra replică din Seinfeld cu “it's all pipes”, toate deschizăturile astea dădeau în același loc.

Așa că, în cazul în care nu-i o cazemată, accesul e mereu posibil, oricât de ferecate ne-ar părea ușile pe care ni le scoate viața-n cale.

Cert, posibil sau probabil?

Azi, mult mai mult decât ieri, e o confuzie generală în mințile oamenilor cu privire la cele trei sintagme.

Da, e cert că vaccinurile au eradicat boli, dar e posibil ca ele să te transforme într-o antenă 5G.

Da, e posibil ca un politician să scoată pe gură orice tâmpenie, oricât de colosală, doar pentru voturi, dar e cert că ăla pe care-l votez eu vorbește doar în adevăruri absolute și spune lucrurilor pe nume.

Da, este probabil să mai existe viață pe alte planete din infinitatea de galaxii din univers, dar e cert că noi facem tot ce putem ca s-o ucidem pe cea de pe Planeta Albastră, deși e posibil să ne vină cândva mintea la cap.

În concluzie, e cert că vom continua să confundăm lucrurile, e posibil să credem că știm ce spunem și e probabil să nu învățăm niciodată diferența. Dar hei, cine are nevoie de precizie când este foarte probabil că trăim într-o lume cu posibile certitudini?

Fără filtru

Uneori, singura formă fezabilă de adevăr e aceea spusă fără batistă pe țambal, fără menajamente și fără artificii. Când scrii la modul acesta, nu cauți aplauze sau confort — dimpotrivă. Ci acel clar de lună care se ivește atunci când dai la o parte toți norii.

Filtrul există ca să protejeze euri, vanități sau de ce nu, sensibilități. Îndulcește vorba, ia la pilă colțurile, șmirgheluiește asperități. Și prin asta, falsifică. Schimbă proporțiile realității, îmblânzește acolo unde nu e nevoie și ascunde acolo unde ar trebui să fie limpede.

Uneori, tocmai ceea ce doare este ceea ce vindecă. Scrisul fără filtru e un pact cu luciditatea. Și, în vremurile noastre, luciditatea e poate cea mai radicală formă de curaj.

Trezirea la realitate și aducerea cu picioarele pe pământ

Omul, spre deosebire de restul mamiferelor, trăiește preponderent în capul său. Vraful de neuroni dintre umeri fiind simultan o binecuvântare și un blestem. Asemenea pisicii lui Schrödinger, doar că faza pe organe.

Așa că, din când în când, e utilă o creangă luată în plină față, ca să vezi pe unde mergi.

Bruta minimalistă

Cum ar fi o brută umană pe genul minimalist? Adică, bruta care distruge vieți, calcă în picioare oameni și spulberă viitoruri, însă nu la modul Vodă cel Cumplit. Ci prin aplicarea unei doze minime de malefic pentru ca acesta să-și producă efectul devastator — și nu pe modelul de dat tot ce-i mai bun și mers până la capăt.

Ar încălzi cu ceva umanitatea un Putin care ucide doar ucraineni (copii, femei și bărbați) bruneți cu ochi căprui? Bine, poate nu pentru omul de rând, dar pentru oamenii politici, care-i permit brutei din 2014 sporadic și în anumite zone, iar din 2022 continuu și la nivelul întregii țări să ucidă de-a valma ucraineni (copii, femei și bărbați), ar fi cu siguranță o certă și imensă ușurare.

Morcova vesela

Lumea la acest început de mileniu III e atât de plecată cu sorcova, că parcă și-ar cere un cântecel care să descrie frust și plastic peisajul. Dar rapsozii populari sunt și ei oameni, așa că cin’ să-l compună? Iar eu mai mult decât un simplu titlu simt că nu pot să aduc ofrandă.

Poate își face careva un pustiu de bine și ia legătura cu un inginer de instrucțiuni, să elaboreze ceva deosebit de superb pentru una din sexoasele inteligențe artificiale ale momentului, ca să ne rezolve dânsa?

America găinarului mitoman

America a fost timp de aproape 250 de ani poate cea mai grozavă punere în operă a celei mai mișto idei pe care a avut-o omenirea în toată existența ei de până acum. Ideea că există un loc pe Terra unde nu contează de unde vii, ce limbă vorbești, cine sunt părinții tăi și ce ai fost în viața anterioară — în America ai libertatea de a fi cine vrei tu să fii, într-un cadru legal minimalist și eficient, centrat pe individ și pe garantarea agenției sale.

Iar ideea aceasta, cu toate extremele ei (de la distrugerea populației băștinașe, până la sclavie, mass shootings și bogății inimaginabile acumulate de o mână de oameni), a fost motorul celei mai fulminante creări și concentrări de putere din istorie. America a dominat întreaga noastră planetă atât de copios, încât Imperiul Roman, Imperiul Mongol și Imperiul Britanic par a fi niște vrăbiuțe ce se agită amețite pe lângă un pterozaur care zboară alene și maiestuos unde vrea mușchiul lui.

Istoria nu este însă lipsită de simțul umorului. A fost suficient ca un găinar mitoman și cu gura mare să fie ales președinte — de două ori! — ca să se facă scrum toată ideea de Americă. Nimic nu va mai fi la fel după ce oranjutanul portocaliu, scăpat liber în depozitul de muniții, a început să arunce cu cocktailuri Molotov în ce au clădit 10 generații înaintea lui.

Cutia a fost deschisă, iar omenirea e condamnată să găsească o nouă idee grozavă. America nu mai este.

Libertatea are nevoie de ziduri pentru a exista

Dacă închid ochii și ascult atent, în adâncuri, încă pot auzi cuvântul “LI-BER-TA-TE” în cadența și tonul în care l-am auzit pe străzile Timișoarei din acea miraculoasă lună decembrie a lui 1989. Libertate. Toți cei care nu eram parte a ocupației comuniste, ce ne ținea cizma pe grumaz de aproape jumătate de veac, eram însetați după libertate. Dar, pe atunci, libertatea pentru noi însemna “să nu mai fie” — să nu mai fie Ceaușescu, să nu mai fie comunism. N-aveam de unde să știm ce anume este ea în mod real. A fost nevoie să învățăm.

Și unii dintre noi am aflat că libertatea nu e un gol imens, rămas în urma căderii unui zid mai teribil decât Marele Zid. Ci este un perimetru. Un perimetru unde zidurile există, dar ele nu strâng și nu închid, ci conturează. Delimitează.

Fiindcă libertatea absolută e o Fata Morgana. Un Panthalassa infinit în care plutești până te pierzi definitiv. Fără hotarele dintre unde se termină dreptul tău și unde începe dreptul meu ori cele care marchează drepturile noastre, libertatea se transformă în haos. Iar haosul, inevitabil, naște tiranie. Hei, a spus cineva “Împăratul muștelor”?

Adevărata libertate înseamnă ziduri. Legi și reguli și limite. Granițe transparente, prin care lumina poate trece liber. Pentru că lumina este libertate și libertatea este lumină.

Greu de urnit

Ai văzut vreodată lansarea unei rachete? Este necesară o acumulare fantastică de forțe ca să se desprindă de sol.

Energia de a începe orice (cu excepția viciilor) poate fi la fel de copleșitoare — de la făcutul de sport și până la făcutul de companii. De aceea și există în om frica atavică față de schimbare. Schimbare = început, iar începuturile sunt teribil de energofage. Evident, nu-i vorba în propoziție de extreme de genul (sexul?) minorității aceleia din populație, care-i precum bondarul săritor din floare-n floare: bâzâie la fiecare două minute câte o nouă întreprindere și nu duce niciodată vreuna până la capăt. Acesta-i alt subiect — și o patologie clinică distinctă.

Partea bună este că energia necesară de a menține ceva în mișcare, odată ce a fost lansat, este mult inferioară celei de la decolare. Sigur, apar alte probleme — menținutul pe orbită fiind poate cel mai important — dar incomparabil mai mici decât să-ți aduni energiile pentru a porni.

Partea proastă e formată din atâtea părți proaste, că n-ar ajunge toți pixelii din lume ca să fie dăltuită aici, în efemerul eter. Iar magii care-și încordează musculatura eului ca să urnească la drum câte o chestioară merită, cu vârf și îndesat, să ne scoatem pălăria în fața lor.

Balanța

Prin anumite concursuri de împrejurări, unii oameni ies din mulțime și ajung să influențeze viețile celorlalți. Uneori, pe generații întregi. În bine sau în rău. Pe o bucățică de pământ sau în întreaga lume. Gingis Han, Mahomed, Hitler, Stalin, Pol Pot, Ceaușescu, Putin. Jefferson, Bolivar, Churchill, Gandhi, Mandela.

Fiecare dintre ei, oameni cu propriile păcate, pitici și metehne. Unii extrem de dotați intelectual, alții emoțional. Unii adevărați monștri, iar alții niște primitivi instinctuali.

Istoria tinde să nu rețină nuanțe, ci doar ideile principale. Liniile de forță. Și-atunci, te întrebi: care-i balanța ce măsoară viața omului?

Gâlci, gâlceavă

Gâlceava se trage de la gâlci sau vițăvercea? Fiindcă ambele se trag din bulgară, iar frații noștri de gintă slavo-turcică de la sud de Dunăre nu s-au hotărât încă dacă una sau cealaltă.

Iar treaba este că, în ritmul în care bate toba coana Demografia pe ambele maluri balcanice ale bătrânului fluviu, n-o să prea mai fie mulți români și bulgari care să dezbată chestiunea.